îți mai aduci aminte de
perioada când ți se exfoliau ochii
și rămâneau doar irișii, așteptând cuminți
să dea răspuns oricărei întrebări?
îmi mai aduc aminte de
clipa în care o frunză arămie
și-a dat duhul în palma mea
insipidă și fără viață? Continuă să citești →

RAINING LOVE – Plouă pentru că așa vor oamenii singuri. Și câți oameni singuri nu există? Cu ajutorul ploii ei încearcă să își găsească lacrimile de fericire, ascunse pe undeva prin adâncul sufletului lor; ploaia este mesagerul iubirii. Ploaia unește și desparte. Alină și adâncește cicatrici. Unii oameni se feresc de ploaie. Folosesc umbrela. Continuă să citești →

BETSY – Întotdeauna şi-a dorit să bea apa ca pe bere. Întotdeauna și-a dorit să fie stângace, să meargă la școală cu spatele, să vorbească alambicat, să-şi facă duș doar cu o mână, să o strige lumea Betsy, să-şi poarte lenjeria pe cap, să se rujeze pe tot corpul, și mai de curând mi-a zis că ar fi vrut să fie Continuă să citești →

Eram în bucătărie, pe scaun. Complicat, nu? Auzeam de la combină Adagio al lui Albinoni. Nu numai că îl auzeam, îl simțeam. Mă vedeam mai tânăr cu cinci ani, undeva într-un mestecăniș, ascultând polifonia de voci din natură. O natură moartă, toamna, readusă la viață de armonia și puritatea piesei ce se derula la combină. Erau două lumi, indispensabile una de cealaltă. O lume a purului, unde domnea pacea, iar muzica își făcea de cap, formând o pleiadă de sentimente, emoții, trăiri, și o lume murdară, Continuă să citești →

Etajul doi. Deschid geamul. De ce? Nu știu. Sub mine cântă un pian și nu-mi dau seama dacă armonia i se potrivește lui Martie. Să nu vă mire! Fiecare lună își are propria armonie. Ianuarie, are o armonie bizară și rece, o combinație de Mahler și Ravel. Februarie e diferită. Armonia e oarecum pe moarte, dar cu un zâmbet comun clovnilor. Martie are adieri de Vivaldi, iar copacii aproape înfloriți îmi aduc aminte de ariile rossiniene. Continuă să citești →

E o vară nevrotică. Copacii sunt senini, iar eu stau pe gazonul din fața casei, uitându-mă la norii verzi. Pierd noțiunea timpului, și începe să plouă, să ningă, să se scurgă ușor toate anotimpurile, și văd în depărtare un punct negru pe cer, și cu cât se apropie, realizez că țările vin din păsările calde. Moartea e natură, mașinile tinere fac școala de oameni, oamenii sunt plini de parcuri, de cafenele, iar ceașca stă călduță în cafea. Cochiliile se ascund în melci, de gheruțele fricii. Plânsetul norilor își descarcă băncuțele din parc pe picăturile de pe asfalt. Stațiile așteaptă în Continuă să citești →