N.R. E gata încă un excepțional roman al prietenului nostru Octavian SOVIANY… Vă trimitem o „porție de cultură”, pentru ca așteptarea să vă fie mai ușoară… Până la urmă, afirma el, întotdeauna ţi-e puţin frică atunci când scrii, iar faptul de a inventa nişte oameni, cu poveştile lor, are poate, chiar prin natura lui, o anumită încărcătură de demonism. Oricum, scrisul e departe de a fi (aşa cum afirma un ilustru poet german) „cea mai inocentă dintre toate îndeletnicirile”.

Cântul XXI             

PRIMA ŞI ULTIMA NOAPTE CU HENRIETTE

  1.

         I-am povestit Henriettei aventura mea de la Boulogne şi tot ce a urmat după aceea.

         Am stat în colonia de munca de lângă Saint-Omer aproape trei luni. Nu reuşisem să-mi fac nici un prieten adevărat, chiar dacă Jacques Moutard mă proteja în mod evident nu vorbeam aproape cu nimeni, mă simţeam singur şi părăsit. Eram convins că nu voi mai revedea niciodată chipul îmbătrânit prematur al lui Ulrike, că nu voi mai schimba niciodată o strângere bărbătească de mână cu Ernst şi că nu mă voi mai amesteca niciodată în mulţimea disciplinată a plimbăreţilor de pe Unter den Linden, în mijlocul căreia îmi resimţeam încă şi mai intens singurătatea.

         Într-o bună zi a fost adusă în tabără o tânără englezoiacă de o frumuseţe tulburătoare. Avea înfăţişarea romanţioasă a eroinelor de roman şi semăna oarecum cu Wilhelmine von Zenge. Aveam să aflu nu peste mult că fusese suspectată de spionaj şi se aflase doar la câţiva paşi de salvele plutonului de execuţie.

       Ca şi celelalte femei din colonie, Ella (căci ăsta era numele ei, destul de surprinzător la o englezoaică) lucra la bucătărie şi ajuta la distribuirea raţiilor de mâncare. Nu mi-a trebuit mult ca să observ că avea grijă să-mi umple de fiecare gamela cu vârf şi îmi adresează nişte priviri pline de compasiune. Atunci am intrat în vorbă cu ea. Vorbea prost franţuzeşte, engleza mea era destul de aproximativă, dar am reuşit în cele din urmă să ne înţelegem. Mi-a spus că e fiica unui mic nobil din Yorkshire, venise în Franţa la invitaţia unei prietene şi nu înţelegea de ce fusese arestată şi adusă aici. S-a oferit să-mi spele şi să-mi cârpească hainele care se transformaseră în timpul captivităţii într-un maldăr de zdrenţe.

     Aşa am ajuns să ne împrietenim şi între noi a început o mică idilă.

     În scurtele momente de răgaz de după cină, când ni se îngăduia să ne plimbăm prin tabără, obişnuiam să facem câţiva paşi ţinându-ne de mână şi vorbind despre Shakespeare, pe care îl adoram amândoi. Profitând de întunericul timpuriu, schimbam uneori nişte săruturi timide. Nu cred că eram îndrăgostit de Ella cu adevărat, o mai iubeam încă în inima mea pe Wilhelmine, dar prezenţa ei avea un efect soporific asupra nervilor mei zdruncinaţi şi mă făcea să nu mă simt singur cu desăvârşire.

       Jacques Moutard observase simpatia mea pentru această englezoaică zveltă şi palidă, cu ochii albaştri ca cerul, îmi zâmbea ştrengăreşte şi îmi făcea cu ochiul în semn de încurajare.

     Într-o seară întunecoasă, în spatele unei stive mari de buşteni, am făcut din Ella femeia mea. Mi s-a dăruit cu o nevinovăţie de înger, lăsându-mă să mă bucur în voie de trupul ei, un trup de adolescentă, ale cărei forme femeieşti nu ajunseseră încă la împlinirea deplină. Am încercat să mă port cu ea cât mai delicat, cât mai gingaş, iar ea mi-a primit dezmierdările cu recunoştinţă. Eram primul bărbat din viaţa ei.

   Am decis că dacă vom scăpa cu bine din colonia de la Saint-Omer ne vom căsători, iar în mintea mea a început iarăşi să pâlpâie iluzia fericirii. Mi-am promis mie însumi că nu mă voi mai atinge niciodată de băutură.

Fireşte îi vorbeam Ellei şi despre proiectele mele literare. Ea mă asculta cu ochi mari şi candizi şi spunea că voi ajunge cu siguranţă o glorie a literaturii germane. Odată cu apariţia Ellei viaţa în tabără a devenit suportabilă. Nu mai resimţeam nici frigul, nici foamea, nici oboseala.

   Începuserăm să ne facem planuri de viitor. Am hotărât că ea mă va urma în Germania. Ne închipuiam cum va arăta viitoarea noastră locuinţa. Ella îşi dorea să avem neapărat o pisică albă. Ce putea fi mai liniştitor pentru nervii mei atât de sensibili decât torsul unei pisici?

   Destinul mi-a fost însă şi de data asta potrivnic, se pare că fac parte dintre acei oameni cărora Dumnezeu le-a refuzat, încă din clipa naşterii, dreptul la fericire.

   După aproape trei luni de captivitate, am fost înştiinţat că sunt liber, mi s-au restituit puţinii bani confiscaţi la arestare şi a trebuit să părăsesc tabăra. M-am despărţit de Ella cu lacrimi în ochi, promiţându-ne că ne vom căuta unul pe celălalt după ce va fi pusă şi dânsa în libertate. Mai am notată undeva în acest carnet adresa ei din Yorkshire, unde am expediat mai multe scrisori fără să primesc vreun răspuns. De atunci nu mai ştiu nimic despre Ella, iar imaginea ei s-a şters cu încetul din memoria mea.

   M-am întors la Paris decis să revin în Germania, eram dezgustat de Franţa, de Napoleon, de fostele mele idei iacobine. Am solicitat de la ambasada Prusiei un pașaport, iar Ernst, bucuros că mă vede viu şi nevătămat, mi-a împrumutat banii de care aveam nevoie în vederea călătoriei.

   Când am pus iarăşi piciorul pe pământul german, eu, care mă lăudam odinioară că nu cred nici în Dumnezeu, nici în diavol, mi-am făcut semnul crucii şi am îngăimat o rugăciune de mulţumire.

   Pe drum, într-un han, aproape de Mainz, unde am zăcut o vreme bolnav, am auzit de la venerabilul medic Wedekind povestea ciudată a unui geambaş de cai de pe vremea lui Luther, un om pe cât de cinstit pe atât de îngrozitor, pe care o patimă justiţiară dusă până la exces îl va împinge încet dar sigur spre nebunie. În istoria acestui personaj, despre care nu ştiu dacă a existat în realitate sau nu, am descoperit nişte asemănări stranii cu propria mea poveste. Omul ăsta a crezut în dreptate aşa cum cred eu în literatură. Şi în spatele acestei credinţe se ascunde, şi la mine şi la el, aceeaşi pasiune autodistructivă, aceeaşi dorinţă nemărturisită de moarte, acelaşi dor de eternitate. Impresionat de povestea acestui îndepărtat alter ego al meu voi scrie ceva mai târziu dintr-o suflare Michael Kolhaaz.

      De-ar merge şi scrisul la Răzbunarea Crimhildei la fel de uşor!

2.

   Am ajuns spre finalul actului trei şi lucrurile par să se împotmolească din nou.Henriette, căreia îi citesc tot ce scriu, mă încurajează, dar de multe ori îmi năzare că pot citi pe chipul ei o uşoară dezamăgire. I-am declarat categoric că dacă voi eşua şi de data aceasta, dacă nu voi reuşi să dau literaturii germane capodopera la care visez sunt decis să săvârşesc singura faptă care m-ar ajuta să-mi redobândesc stima de sine. Un glonte în inimă este finalul cel mai potrivit pentru această existenţă nevolnică. Eu n-am ca Michael Kolhaaz un von Tronka, eu nu mă pot răzbuna decât pe mine însumi, sunt singurul meu duşman autentic..

   Henriette m-a privit ţintă în ochi, apoi m-a întrebat cu o voce în care desluşeam o anumită neîncredere dacă sunt hotărât într-adevăr să o fac.

   Am lăsat ochii în jos fără voie, femeia ghicise jalnica mea lipsă de caracter. Avusesem atâtea prilejuri s-o săvârşesc, îmi notasem de atâtea ori în carnet ziua şi ora exactă când voi apăsa pe trăgaciul pistolului sau voi înghiţi fiola de laudanum! Acum nu mai pot da înapoi, în adâncul conştiinţei mele am convingerea că Răzbunarea Crimhildei e un nou avorton.

    Observându-mi stânjeneala, Henriette mi-a apucat mâna, m-a strâns tare de degete, m-a privit iarăşi ţintă un ochi, apoi mi-a spus pe un ton categoric, un ton care nu admitea replică: dacă mă voi decide vreodată s-o fac e pregătită să mă urmeze.

     Am rămas uluit şi multă vreme n-am fost în stare să scot nici un cuvânt. Aşadar această femeie oarecum şleampătă, cu aerul ei de guvernantă sau de domnişoară de companie, cu mişcările ei graţioase care îmi aminteau de sărmanul meu Siegfried, e gata să-şi ia viaţa alături de mine! Ce dar mai mare îţi poate oferi o femeie decât viaţa ei?

   Mi-am lipit fruntea de mâna ei, apoi i-am sărutat-o apăsat de câteva ori în semn de recunoştinţă. Aveam convingerea că Henriette n-o să-şi calce făgăduiala, spre deosebire de mine ea are foarte mult caracter. Iar această promisiune mă obliga şi pe mine să-mi

înving în sfârşit laşitatea.

   Totul sau nimic, Heinrich! Fii cu adevărat un von Kleist!

   Nu voi accepta niciodată rolul unui scriitoraş de mâna a doua. Eu vreau să fiu amantul eternităţii.

   Înapoi prin urmare la îngrozitoarea tortură a scrisului! Scriu încet, cumpănind bine fiecare cuvânt, câteva pagini pe zi. Seara mă întâlnesc cu Henrietee în cârciuma de la Wannsee. Golim trei sticle de vin roşu, ne ţinem de mână, ne privim şi vorbim foarte puţin. Poate că ar trebuie să cumpărăm nişte verighete.

   Am ajuns la monologul pe care îl rosteşte Krimhilda, înainte să fie ucisă, în mână cu capul retezat al lui Hagen, clamându-şi dragostea vinovată. Dacă ratez acest monolog am ratat absolut tot. Oricum pistolul e pregătit.

3

     Am terminat Răzbunarea Krimhildei, dar nu sunt prea mulţumit, mi se pare stridentă, patetică şi artificioasă, lipsită de acea rotunjime a lucrului bine făcut. Henriette afirmă că-i place şi că orice teatru ar fi onorat să pună în scenă o asemenea piesă, dar poate spune asta din compasiune. Trebuie să aflu şi părerea lui Wolfgang. Observaţiile lui mi-au fost totdeauna de mare folos.

       Dragul de Wolfgang e acum un bărbat rotofei şi aproape pleşuv, cu o înfăţişare nespus de comună. Nimeni n-ar fi crezut doar văzându-l că bărbatul acesta în aparenţă atât de banal era un nemaipomenit cunoscător de literatură. Dar era suficient ca prietenul mea să deschidă gura, lansându-se în analiza minuţioasă a vreunui autor pentru ca ascultătorii să fie fascinaţi de strălucitoarea lui inteligenţă, capabilă să facă analogiile cele mai aşteptate, de extraordinarul său spirit de observaţie, capabil să sesizeze detaliile cele mai mărunte, ce scapă de obicei cititorilor obişnuiţi, de darul lui de a formula cât mai clar şi mai elegant o idee. Wolfgang avea discursul limpede şi bine măsurat al francezilor şi detesta vorbăria nemţească, uneori aşa de nebuloasă şi aşa de pletorică. Măsură era de altfel cuvântul care putea să-l caracterizeze în toate pe acest franţuz ascuns în trup de german, care se deosebea de mine în atât de multe privinţe. Nu făcea excese decât la mâncare, mânca cu o poftă pantagruelică şi cu o plăcere de invidiat şi era destul să-l vezi pe Wolfgang mâncând ca să ţi se facă instantaneu foame.

       Am fost o vreme colegi la şcoala franceză de la Berlin şi la clasele de retorică ale bunului profesor Mamotte, unde strălucea prin răspunsurile lui agere, mult mai agere decât cele ale altor băieţi. Lui i-am citit una din primele mele nuvele, Teatrul de marionete al bunului Dumnezeu, pe care mi-a hăcuit-o, probabil pe drept, dar fără răutate sau suficienţă, nu pe tonul îngâmfat şi pedant al criticului, ci cu vocea empatică a prietenului.

     Iată cine era omul pe mâna căruia intenţionam să încredinţez Răzbunarea Krimhildei.

     Amânam însă mereu, sub cele mai absurde pretexte, vizita la prietenul meu, căci ştiam dinainte sentinţa. Îmi reciteam manuscrisul, făceam ştersături şi adaosuri, beam vin roşu cu Henriette şi îi recitam acesteia seară de seară monologul Krimhildei.

     Această Adolphine Sophie Henriette Vogel, care se decisese să-l urmeze în eternitate pe Singuratic, şi pe care n-o cunoaştem deocamdată decât din însemnările tot mai greu descifrabile ale iubitului ei, era o mare iubitoare de poezie şi muzică, o remarcabilă pianistă, dar şi o fire foarte romanţioasă, aşa cum erau mai toate femeile de atunci, îmbătate de aroma uşor morbidă a romantismului. Credea cu tărie în geniul Singuraticului, pe care în mintea ei îl punea mai presus de Wieland ba chiar şi de Goethe, deşi Werther fusese încă din adolescenţă una din cărţile sale de căpătâi. Considera că singura moarte demnă de un mare artist o constituie suicidul. Trupul ei nu foarte bine făcut era devorat de o boală femeiască necruţătoare. Decât o moarte urâtă, impudică, precedată de o agonie chinuitoare, mai bine un glonte în inimă!

   Numele ei şi acela al Singuraticului erau scrise unul lângă altul în condica groasă de pe biroul lui Dumnezeu, ca şi altele, al lui Rudolf von Habsburg şi al Mariei Vecsera de exemplu.

   Şi tot acolo, în acel registru în care doar născocitorii de istorii pot arunca uneori o privire, mai scrie şi că, nu peste mult, în pădurea de la Wannsee, aproape de cârciuma birtaşului cu plasture negru la ochi, speriind mierlele şi veveriţele, se vor face auzite două focuri de revolver. După aceea va fi numai eternitate.

   Iar despre eternitate nu se pot scrie poveşti.

4

   Aşa cum era de aşteptat, am primit din partea lui Wolfgang lovitura fatală.

 După mai multe amânări, ce-mi probau încă o dată laşitatea şi lipsa de caracter, m-am decis să urc cu inima strânsă treptele mansardei în care locuia vechiul meu tovarăş de şcoală. Acesta m-a primit cu multă căldură (nu ne mai văzuserăm de câţiva ani), m+a strâns de câteva ori la pieptul său grăsuliu şi s-a grăbit să destupe pentru mine o sticlă de vin. Wolfgang nu consumă alcool niciodată.

   Mi-a urmărit lectura, care a durat mult, aproape o noapte întreaga, cu mare atenţie, schiţând câteodată cu capul semne de aprobare. La sfârşit, cu o voce cordială şi prevenitoare, mi-a spus că scrisesem o piesă absolut remarcabilă.

   Cuvintele absolut remarcabilă m-au ars ca un fier roşu, eu vroiam să scriu o capodoperă cel puţin egală cu Hamlet.

   Construcţia e ingenioasă – a continuat Wolfgang – Krimhilda este neîndoios un personaj foarte puternic, unele replici şi tirade sunt sclipitoare, geniale aproape, dar din păcate n-am reuşit nici de data acesta să-mi pasiunea pentru tot ce e diform, excentric sau monstruos, pe care o remarcase deja în scrierile mele mai vechi. Căutarea cu orice preţ a originalităţii poate avea uneori consecinţe dintre cele mai regretabile. Şi cum va primi oare publicul nostru de filistini povestea unei patimi incestuoase? După părerea lui, piesa trebuia rescrisă în întregime.

    Era mai mult decât suficient. Am îngăimat câteva vorbe convenţionale de mulţumire, mi-am înfundat manuscrisul în buzunar şi am plecat în grabă, fără să mai dau mâna cu Wolfgang care se uita la mine nedumerit.

       M-am azvârlit în prima cârciumă întâlnită în drum şi am golit până la fund o sticlă de şnaps. Asta este probabil ultima sticlă de şnaps din viaţa mea.

       Iar când am ajuns acasă, am pus pe foc Răzbunarea Krimhildei şi am plâns multă vreme cu faţa ascunsă în palme.

       Am hotărât împreună cu Henriette s-o facem azi, 21 noiembrie 1811, la Wannsee, pe banca lui Werther.

     Noaptea trecută a fost prima şi ultima mea noapte de dragoste cu Henriette. Deciseserăm că înainte de a muri trebuie să ne avem unul pe celălalt.

     M-am apropiat de ea şi am început încet s-o dezbrac. Trupul ei gol nu avea nimic atrăgător, era înspăimântător de slabă, iar coapsele sale nu erau mult mai groase decât braţele mele. Am lipit-o de mine, am strâns-o tare în braţe şi i-am sărutat buzele.

       Iar în momentul acela am avut revelaţia: Henriette este Eternitatea.