Motto: N-am cer. Ce e mai departe de mine

sunt eu, negrul şi înlăuntrul.

Cerul meu este de carne neagră.

Cer îngropat.

(Nichita Stănescu – Lupta inimii cu sîngele)

 

Am să vă povestesc despre căderea unui sfînt şi despre înălţarea unui animal.

Eram tentat iniţial să vorbesc în termeni ştiinţifici despre aceste personaje – sfîntul şi animalul – avînd în vedere contextul în care i-am cunoscut, şi mai ales pentru că modificările produse în mine în urma acestui contact s-ar preta mai degrabă unui limbaj psihanalitic. Dar oricît de elegant este discursul psihologiei, el are o anumită răceală în expresie şi acest lucru m-ar fi îndepărtat prea mult de esenţa întîmplărilor, mai ales că nu îmi dau seama prea bine nici azi de fapt cine era pacientul şi cine tămăduitorul. În cazul contactului cu aceste personaje nu s-a produs numai un transfer, în înţelesul psihanalitic al cuvîntului, adică de relaţie strînsă între pacient şi analist. Este vorba de ceva cu mult mai complex ce nu poate fi schematizat punînd doar o săgeată dinspre pacient spre analist, sau invers. Astăzi, cînd îmi reproiectez cele văzute şi simţite mă gîndesc mai degrabă la un alt cuvînt care ar putea să definească sau măcar să aproximeze cognitiv cît mai mult cele trăite. Cred că acest cuvînt potrivit ar fi catharsis. Termenul (Κάθαρσις, εως = purificare) desemna în anumite contexte particulare – la Platon, de exemplu – şi menstruaţie. Dar cel mai des întîlnit este sensul de uşurare a sufletului prin satisfacerea unei nevoi morale. Are şi semnificaţia de ceremonie de purificare prin care erau trecuţi candidaţii la iniţierea în misterele eleusiene. Tragedia, spunea Aristotel, are funcţia… estetică i-am spune noi azi, de a produce o curăţare a sufletului care retrăieşte sentimentele de milă, compasiune, durere, prin personajele piesei de teatru urmărite. Păstrez acest cuvînt în forma sa aristotelică, cu toate că are un corespondent direct în psihanaliză, aici numindu-se abreacţie. Cei doi termeni sunt coextensivi pe terenul psihologiei, de aceea lucrurile s-ar îngreuna destul de mult dacă aş alege să descriu subiectul povestirii mele în această gamă. Nu doresc deloc să vă prezint istoria unei vindecări, dacă aceasta ar fi avut loc, şi cu atît mai puţin istoria spectaculoasă a unor lucruri ce trezesc curiozitatea „omului normal”. Nebunia fascinează pe omul mulţimii căci în persoana nebunului i se prezintă o oglindă în care cu cea mai mare bucurie se proiectează, îşi vede o foarte posibilă imagine a sa, dar care aici şi acum nu se adevereşte. De aceea el se priveşte speriat, se pipăie repede pe corp să vadă dacă mai este întreg şi rîde, da, cel mai tare rîde de bucurie că imaginea de foc prin care tocmai a trecut în această oglindă nu l-a afectat deloc. Şi acest joc i se pare cumplit de fascinant şi declară din capul locului că este chiar interesat de subiect aşa cum pretindem că suntem interesaţi de mecanismele care se pun în mişcare cînd trecem prin tunelul groazei al bîlciului – un pretext pentru a reintra în circuitul infernal.

Aşadar nu am de gînd să vă pun în faţa poveştii unei analize. Am de gînd, în schimb, să vă prezint povestea a două personaje pentru a vă arăta anumite nuanţe ale cuvîntului purificare pe care le-am găsit în practica mea psihanalitică. Şi prefer să închei cu această parte teoretică expunîndu-vă direct două astfel de nuanţe pentru ca apoi să vă prezint faptele.

Sunt convins că a purifica sufletul se face doar printr-o coborîre în inima fiinţei proprii. Este o coborîre cumplită pentru că trebuie să înoţi spre centrul tău, spre centrul de lumină neagră a Sinelui, spre un acolo unde de fapt nu se ştie niciodată dacă ai ajuns cu adevărat, dar măcar să poţi spune că simţi miresmele centrului, că îi eşti în apropiere. Îţi întinzi lingura spre acea energie, acel miez lichid/solid şi înghiţi hulpav din lumina asta pe care ţi-o imaginazi ca fiind şi un farmacon al nemuririi. Şi gata, te-ai purificat, te simţi purificat! Sau ai impresia că te-ai purificat – şi ce dulce este această impresie – acest surogat de senzaţie. Bine, bine, veţi spune, dar cum cobor în mine? Ei, de aici încep de fapt dificultăţile, căci se pare că o reţetă unică nu ar exista. Eu aş spune acum, în vederea a ceea ce urmează să vă povestesc, că o modalitate ar fi aceea de a privi pînă cînd vom vedea, dacă ar fi să preiau o formulă a lui Brîncuşi. Există în jurul nostru oameni, obiecte, fapte, evenimente care îşi poartă după sine un centru. Cînd reuşeşti să priveşti un astfel de fenomen pînă cînd îl pătrunzi cu privirea, aşa cum acul intră în pernă, atunci acel centru se vede sau între-vede. Şi astfel începi drumul spre tine însuţi. Drumul spre Sine trece prin celălalt, pare să spună concentrat descrierea mea. Este ca în lumea fotografiilor: „Oglinda magică” pe care o prezintă orice fotografie este…magică tocmai pentru că îngheaţă lumea din jur pentru a o prezenta privirii şi înţelegerii în mod artificial, simplificat, dar total. Fascinaţia unei fotografii, care este considerată şi reuşită pe deasupra, vine din aceea că fixează o existenţă ce nu mai este şi nu va mai fi. Şi ne-o prezintă cu totul, reasistînd la ea continuu, storcînd-o cu privirea pînă cînd îi vedem acel centru. Priviţi-vă pe dumneavoastră înşivă într-o fotografie din copilărie! Priviţi-vă pînă cînd începeţi să simţiţi nostalgia, pînă simţiţi timpul lingîndu-vă creierul. Această stîrneală interioară este de fapt ameţeala abisului în care aţi început să coborîţi. Acum depinde de fiecare cît de tare are curajul să se afunde. Te poţi afunda pînă la lacrimi, te poţi pogorî în tine pînă într-acolo încît să pui mîna pe telefon şi să suni în sfîrşit, după ani şi ani, pe cel sau pe cea pe care ai smuls din suflet şi astfel să îţi schimbi brusc ordinea vieţii. Sau poţi să te revolţi într-atît încît să rupi imaginea, să devii astfel un daimon revoltat. Tot o coborîre este şi aceasta. De fapt, sunt mii de tipuri de căi şi momente ce declanşează coborîrile spre Sine. Secretul este să simţi, să ai curajul să simţi, să înţelegi ceea ce ţi se întîmplă şi mai ales să nu rămîi indiferent precum un călător cu faţa scursă ca o paranteză spre bărbie, atîrnat de o bară în metrou. Aşadar, fie te afunzi într-o meditaţie cu ochii deschişi spre înauntru, în liniştea asurzitoare a vreunui templu, fie caşti ochii mari spre afară pentru a surprinde fotografic lumea pentru ca să-i dibui centrul ce te va arunca puternic în interiorul tau; toate acestea reprezintă o primă nuanţă a sensului de purificare.

Apoi mai există şi o altă direcţie a purificării, cea de-a doua anunţată. De astă dată aceasta începe dintr-un punct catastrofic în care ai ajunge prin pogorîrea în Sine. Tot sondînd interiorul, ajungi într-un moment în care totul se răstoarnă într-un exterior transcendent. Adică, mai clar spus, cînd atingi centrul propriului suflet, brusc ai parte de o simţire concretă a existenţei unui Ceva existent în afara ta şi a lumii acesteia, un Ceva care are legătură strînsă cu dincoacele. „Dar acesta este sentimentul religios”, puteţi replica imediat. Desigur. Dar eu prefer să îl enunţ în aceşti termeni ce ţin de o psihologie a abisului. Este vorba într-adevăr de o situaţie paradoxală în care simţurile ajung să simtă dincolo de limitele lor, iar obiectul senzaţiilor este Ceva-ul de dincolo. Dar nu vă grăbiţi să gîndiţi că ceea ce prezint eu aici este de fapt o teorie camuflată a dumnezeirii sub un vocabular pseudo-ştiinţific! Nu aceasta este intenţia mea. Prefer cadrului pătrăţos al ştiinţei, ambiguităţile şi metaforele unei filozofii ale trăirii. Mereu mă întrebam excesiv de modest: cum dracului ajunge Descartes de la cogito ergo sum la sum, ergo Deus est?! Explicaţia lui mi-o însuşeam aşa cum accept de-a gata orice informaţie a unei înalte autorităţi: chiar dacă simt că ceva schioapătă, îmi zic că el ştie mai bine, eu fiind cel care are capacitatea înţelegerii coruptă. Am înţeles formula doar cînd mi-a fost scrisă pe piele de catharsisul de care vă vorbesc: Cu cît văd mai mult că sunt, că îmi ating centrul, cu atît pot să mă duc mai departe în transcendent şi pot să urlu din fundul puţului sufletesc că văd pînă dincolo de lumea aceasta, aşa cum Descartes brusc sare de la fiinţa sa, de la acel sum însoţit de cogito, la Deus. Ştia bătrînul ce spunea, he, he… Sau, transpunînd filozofemele în lucruri concrete, imaginea este cuprinsă în exemplul fîntînii mai sus amintite – se spune că pentru a vedea stelele pe timp de zi, este nevoie să priveşti cerul din adîncul unei fîntîni. Aşadar, coborînd, vei urca…

Revenind, spuneam că prin coborîrea în sine se produce un fel de purificare, iar cu cît această coborîre este mai adîncă, cu atît se poate vedea mai departe în exterior; nu într-un exterior al lumii acesteia, sau nu numai într-un astfel de „afară”, ci se poate privi pînă într-un străfund locuit de fiinţe supramundane. Ce formă are acest transcendent simţit? Sincer să fiu, atunci cînd l-am simţit cu ajutorul personajelor mele, nu am reuşit să îi dau nicio formă. Mai mult, nu am putut să spun mare lucru despre el în afară de faptul că sunt convins că Este şi atît. În limbajul nostru de după evenimentul Căderii, nu deţinem conceptele necesare, probabil, care să descrie în mod adecvat ceea ce depăşeste limita limbajului. Se pare că simţurile sunt superioare gîndirii exprimate sub un limbaj, căci acestea trec de pragul limitei lor impuse de natură. Dar doresc din tot sufletul să vorbesc despre ne-vorbit – cum să fac oare? Există, după părerea mea, o unică soluţie, şi anume aceea de a privi în urmă, de a avea privirea istorică şi a folosi limbajul aproximativ utilizat de alţii înaintea mea. Şi numele dat acestui Ceva nu este nicidecum un nume de un zeu grec, brahman sau de ce nu, creştin. Este un nume care iese totuşi tot din pleiada grecească. Este Moira.

Care este imaginea de ansamblu pe care am avea-o puşi în faţa unui imens Univers substanţial, dublat de un Transcendent atît de complex şi vast încît rămîne de nerostit şi doar intuit? Descurajare? Spaimă? Supunere? Toate la un loc? Să nu ne aruncăm acum în discuţii filozofice căci ne-am îndepărta cumplit de mult de ţinta propusă. De ce am ajuns totuşi să invoc Moira în cazul acesta, cum de am ajuns la ea pornind de la nuanţele purificării prin coborîrea în Sine? Răspunsul îl conturez tocmai în funcţie de personajele mele ce se pregătesc deja să intre în jocul fotografic.

Moira grecilor era mai presus de orice zeu. Toţi tremurau în faţa ei şi toţi o considerau cu adevărat cea mai puternică forţă a Unului-Tot. Nu este cu chip antropomorfizat ca în cazul celorlalţi zei, ea este abstractul pur; este Dumnezeul necunoscut şi fără formă minerală, oarecum asemănătoare concepţiei evreieşti sau islamice. Moira înseamnă, printre altele, şi „parte” sau „diviziune” (de la moirai). Are deci originar o semnificaţie spaţială, de împărţire a pămîntului şi a cerurilor, atribuită fiecărui individ. Este aşadar Zeul-Limită, cel care trasează linii pe harta existenţei. De aici pînă la ideea de destin nu mai este decît un pas. Ei bine, acel transcendent pe care personajele m-au făcut să îl văd prin exemplul lor este chiar această faţă a Moirei – zeul care împarte orbeşte, după mine, locuri, spaţii pe care noi le mai numim şi vitale, în care fiecare ar trebui să ne ducem crucea cum ştim să o facem mai demn posibil. „Ar trebui…” – ce formulă lipsită complet de conţinut, golul perfect, ce să mai! „Ar trebui să fim responsabili pentru x, y…”, spune politicianul, „ar trebui să avem o conştiinţă a datoriei”, spune eticianul, „ar trebui să respectăm drepturile omului, cetăţeanul etc.”, spune juristul… Mi se zbîrleşte pielea cînd aud acest „ar trebui”. Este o formulă cu conţinut informativ zero; o deschidere a gurii pentru a arăta că ştim să vorbim şi doar atît. E formula ideală pentru probele de microfon; oricînd se pot înlocui acele cifre rostite în sîrmele microfonului cu cifrul „ar trebui să fie pace pe pămînt, ar trebui ca sărăcia să fie eradicată…” Minunate probe de microfon, nu-i aşa?! În fond rămînem la fel de revoltaţi şi cu nervii în tensiune pentru că după acest titlu al lui „trebuie” nu mai urmează nimic, adică nimic de genul lui „CUM să fac efectiv?” şi „DE CE se întîmplă ceea ce se întîmplă?”. Cum să fac să mă împac cu partea mea de teren pe care Moira mi-a alocat-o? De ce trebuie ca eu să nu rîvnesc la o altă parcelă, din moment ce eroii se bat cu pumnul în piept şi cîntă Libertatea umană pe toate gardurile? Să îmi savurez grădiniţa mea, împletind coroniţe de flori uscate şi zîmbind tîmp toată viaţa, sau să mă cocoţ pe gard şi să admir, cel puţin, minunatele grădini botanice ale vecinilor? Dacă mă aplec prea tare peste gard, o mînă încruntată îmi atrage atenţia că Moira există şi e implacabilă. Dacă rămîn ghemuit în mijlocul gradinii mele, o altă mînă apare să mă mîngîie cu vorbele de duh ale libertăţii. Nu era oare mai simplu că acest complex să fie de fapt anesteziat prin extirparea din sufletul meu a sentimentelor de revoltă şi de dorinţă de a trece peste graniţe?

Am lucrat un an şi jumătate într-un spital de neuropsihiatrie într-o localitate nu departe de oraşul meu. Spitalul era amplasat la o margine de pădure (aerul tare al naturii fiind un ideal analgezic pentru pacienţi). Satul din apropiere se numea Gura Ocniţei, de la mina din apropiere. Menţionez numele acestei localtităţi căci după primele mele vizite, găseam că denumirea spitalului, dată după numele acestui sat mi se părea cel puţin extraordinar de inspirată. Gurile Iadului pot fi şi ele metaforizate printr-o denumire mai catifelat-muncitorească în Gurile Ocniţei. „Gura Ocnei” sună după cum bine vedeţi destul de dur, parcă s-ar scormoni pămîntul doar cu tîrnăcopul condamnării. Dar ce frumos sună „Gura Ocniţei” – acum parcă ar fi un parc în miniatură pentru copii, în care se sapă cu linguriţa, făcînd gropiţe mici în scoarţă, ca să nu perturbăm echilibrul naturii. Este o denumire ludică, nu? Paznicii ideali ai unei astfel de guri de ocniţă nu pot fi decît nebunii, singurii care îşi iau în serios rolul de cerberi ai măruntaielor pămîntului – ca şi ai sufletului. Deci alegerea locului de construcţie a unui astfel de spital nu putea fi mai bine nimerită; şi ca denumire, şi ca amplasare!

Îmi aduc aminte de primele contacte cu persoanele, cu corpurile clădirilor, cu birourile în care mirosea ceva mai bine decît în saloane, de asistentele şi infirmierele rutinate, de biblioteca minusculă, fiind totodată şi sală de şedinţe pentru rarii medici ce treceau pe acolo… De fapt, într-un an şi jumătate nu am reuşit să întîlnesc niciun astfel de medic în afara spaţiului septic al vreunui birou. Ţin minte că ceea ce m-a uimit foarte tare la început a fost tocmai rutina personalului înscrisă pe chip. Nu aveau nicio reacţie în faţa tragediilor şi comediilor din jurul lor. Aveau doar un veşnic plictis ce le curgea printre mişcările lente, în ritmul clipitului rar şi încet, întocmai ca al unora dintre pacienţi. Singura grijă şi speranţă a lor era doar să sosească odată salariul, şi din ce în ce mai mărit cu putinţă, ca astfel să îşi facă investiţiile necesare întru aşezarea comodă în lume. Bineînţeles că îi judec dur acum, dar aceasta era senzaţia mea puterinică încă de la început şi care persistă într-o oarecare măsură şi azi. Cînd m-am apropiat ceva mai mult de unele persoane din corpul medical, mi-am permis întrebări mai directe: „Cum este posibil să staţi atît de blazaţi şi să nu fremătaţi de curiozitate măcar pentru a intra în minţile acestor oameni? Cum de nu vă mai interesează deloc destinul lor, şi nici măcar alinarea furtunilor interioare ce îi străbat?” Răspunsul cel mai elegant era mai mereu acelaşi: „ De vină este doar timpul. La început eram şi noi entuziasmaţi ca şi tine, dar după un an sau doi, gata, braţele îţi cad pentru că vezi că nu ai cum să îi ajuţi în niciun fel. Ne rezumăm doar la chimie. Totul este chimie! Le administrăm multe substanţe căci acestea sunt singurele care le temperează furtunile sufleteşti de care vorbeşti. Sau mai degrabă temperează furtunile pe care le creează comportamentul lor pe care noi îl vedem, iar acest lucru ne sperie. Chimia le închide ochii şi le temperează dinamica gestuală, iar noi îi vedem astfel în regulă, asemănători nouă. Nu ne mai interesează nici măcar din punct de vedere teoretic, căci rareori avem un caz pe care să nu ştim cum să îl clasificăm. Şi odată clasificat, aproape putem doar să prezicem următoarele etape ale bolii, ca la o gripă. După febră va urma tusea, apoi expectoraţia şi tot aşa. Cu singura diferenţă că în cazul nostru nu va exista niciodată o stare de echilibru, de sănătate, ci doar o adîncire din ce în ce mai mare în moarte. Şi stii cît de puţin pot să trăiască nebunii, sau cît de mult unii dintre ei, parcă în ciuda legilor clasificării. Sunt nefireşti din toate punctele de vedere. Nu respectă nicio regulă a vieţii, sfidează chiar şi chimia cîteodată. Aşa că, stai liniştit, într-o zi, mai devreme sau mai tîrziu, ai să devii şi tu ca oricare dintre noi – un fel de paznic al pacienţilor de la Gura Ocniţei.”

Aceste vorbe mă uimeau şi mă determinau să mă încăpăţînez să nu ajung vreodată ca ei. Şi consider că am plecat la timp din spital, nesimţind gustul acesta al rutinei ce s-ar fi instala în preajma unor „minuni” ale naturii. Cum poate oare să te ia somnul lîngă porţile Transcendenţei? Cum poţi să dormi cînd eşti desemnat paznicul porţilor Morţii? Ai ocazia zilnic să arunci o privire dincolo de poarta ce se deschide pentru un motiv sau altul. Şi tu eşti protejat, nu ca ei, tu nu trebuie să păşeşti peste prag.

Cînd am venit la spital, încă din primul moment am fost întîmpinat de preotul angajat al locului. Era tînăr, doar cu un an mai mare decît mine, cum aveam să aflu. El mă însoţea mereu peste tot pe unde umblam şi deveniserăm de nedespărţit. Discutam continuu despre cazurile întîlnite, îmi explica detalii despre un pacient sau altul, asista mereu tăcut în colţul său la şedinţele mele de analiză a pacienţilor. El îmi descria tot timpul cazurile într-o grilă creştină. Spunea chiar că ceea ce face el acolo este chiar adevărata medicină viabilă în aceste cazuri. Şi de cele mai multe ori mi se părea într-adevăr chiar mai eficientă decît orice altă terapeutică. Iar în ceea ce mă priveşte, am început cu o grilă de interpretare freudiană pentru ca în scurt timp să îmi dau seama de limitele ei în cazurile psihoticilor şi chiar a unora dintre nevrotici. M-am apropiat astfel foarte tare de analiza jungiană, care mi se părea cu mult mai logică în desfăşurarea hermeneuticii. În schimb, teoria aceasta, oricît de elegantă este şi aparent fără falii, nu poate fi trecută cu succes în practică. Adică oricît de multă fiziologie sufletească aş şti prin această metodă, din punct de vedere clinic rămînem la fel de neputincioşi ca la început. Nu îmi ajuta în niciun fel faptul că identificam anumite arhetipuri, că înţelegeam mecanismul declanşării stării de nebunie a unuia sau altuia; cînd trebuia să trec de la analiză la sinteză, să zic aşa, mă împotmoleam în cîteva praguri de netrecut. Şi într-adevăr, unul dintre pragurile acestea era tocmai ceea ce psihiatrii îmi spuneau: timpul. Ştim cu toţii că un proces de vindecare psihică se întinde pe ani de zile. Eu nu aveam la dispoziţie acest timp; o grabă asumată mă determina continuu să îmi spun că trebuie să existe o metodă mai rapidă de ameliorare, dacă nu de vindecare. De ce sufletul încetineşte acolo unde materia se grăbeşte? De ce substanţele corpului meu cu echilibrul fizico-chimic al corpului se restabilesc relativ repede sub un anumit tratament adecvat, ştiut fiind faptul că materia are o anume inerţie…geologică, după cum i-aş spune? De ce sufletul are un alt timp de reacţie mai întîrziat decît acela al materiei? De ce nu există catalizatori ai sufletului, pentru ca acesta să se restabilească într-un timp record? Acestea erau întrebările mele la care căutam un răspuns şi o soluţie. La un moment dat mă gîndeam chiar că fac un lucru rău gîndind astfel, şi fac şi mai rău acţionînd în vederea găsirii unor soluţii în acest sens căci mă transform dintr-un doctor de suflete într-un experimentator pe suflete; un fel de doctor Moreau. Ar fi trebuit să fiu mai modest şi să urmez căi deja bătătorite.

Un principiu de acţiune pe care mi-l fixasem era chiar acela că dacă doresc să am rezultate rapide şi măsurabile în cazul terapeuticii, trebuie să fac unele sacrificii şi să acţionez într-un mod în care nu s-a mai acţionat. Şi încet, încet mi-am dat seama că acest principiu catalizator este cel cu un factor de risc mare: trebuia să intru în mintea şi în sufletul pacientului – trebuia să devin celălalt în măsura în care acest lucru este posibil, adică se devin şi eu nebun la rîndul meu. Nu poţi înţelege o minte decît dacă devii acea minte. Astăzi nu ştiu dacă am reuşit acest lucru vreodată sau dacă doar mi l-am imaginat că am reuşit. Cert este un lucru, că încercînd porţile sufletelor altora, acest lucru a lăsat urme adînci în inima mea. Spun acest lucru nu dintr-un egoism anume, ci din considerente fenomenologice: nu sunt sigur decît de ceea ce simt şi de ceea ce văd doar eu. Mi-ar plăcea să ştiu că am reuşit cît de puţin să fac paşi spre lecuire a pacienţilor mei. Dar de acest lucru nu îmi mai dau seama azi dacă s-a produs sau nu.

Îmi aduc aminte iarăşi de momentul în care am început să mă apropii de psihiatrie şi disciplinele conexe acesteia. În acea perioadă circula o legendă în legătură cu marele nostru neuro-psihiatru X. Omul era o autoritate recunoscută atît în ţară cît şi în Occident. Pentru că vremurile permiteau derapaje enorme în trasarea destinelor umane, omul respectiv a fost supus la tot felul de presiuni pentru a fi îndepărtat. Cum greu puteau găsi pretexte în acest caz, „clasa muncitorească” a încercat să îl încuie pe propriul teren. Astfel au inventat un examen definitoriu pentru marele nostru neuro-psihiatru; dacă îl trecea, putea să rămînă în continuare pe postul său, dacă nu, incompetenţa îl trimitea direct la Nufărul, încărcător-descărcător de rufe murdare, aşa cum a mai fost şi cazul unui alt mare psiholog. Aşadar examenul începe, trece prin tot felul de probe teoretice în care se dovedeşte imbatabil, iar în final i se oferă proba practică – surpriza, piesa de încercare şi bomboana de pe colivă. Intră omul în sala de examen, comisia la o masă, el la alta, iar în faţa sa i se aduce un catatonic. I se spune că pacientul respectiv nu a mai vorbit de şapte ani. Cerinţa: fă-l să vorbească într-o oră! Omul rămîne cu gura căscată, nu spune nimic, fiind uimit de această stupiditate fără finalitate concretă pînă la urmă, şi deznădăjduit începe să mediteze la propria-i situaţie. Îşi ia capul în mîini de disperare şi îşi spune că trebuie să se calmeze. Deja îşi făcea probabil calcule cum o să se împace cu noua meserie ce îl aştepta în zilele următoare. Minutele trec, el nu schiţează niciun gest, doar priveşte lung suprafaţa mesei, hotărît fiind să nu iasă din „examen” şi să aştepte o oră întreagă pentru a nu i se reproşa că a cedat, că „nu a ştiut subiectul”. Într-un final îşi fixează ochii pe pacientul din faţa sa şi începe să îl măsoare, să îi citească gradul de nebunie din ochi, căutînd deja acum elemente fiziologice de mii de ori învăţate şi repetate ce reprezintă semne ale bolii. Îl privea mecanic, fără nicio intenţie. Nebunul, la rîndul său, îşi aruncă şi el ochii asupra lui, fiind chiar indignat după cîteva momente de această apariţie care nu era nici medic, nici pacient. Se scrutează acum cei doi şi se împung în priviri, chiar schimbă informaţii, ochii lor dînd un tîlc mişcărilor. După o jumătate de oră, neuro-psihiatrul nostru se mohorăşte de tot, îşi pune mîinile cruciş, îşi bagă capul între umeri şi cu o privire neagră aruncată sub masă zice: „Nu vorbesc, nu vreau să vorbesc orice mi-ar face aştia de aici!” Nu termină bine vorbele acestea că în sală se aude: „Nici eu, de şapte ani mă abţin şi nu am să vorbesc orice mi-ar face!”

Aşadar trebuie să existe catalizatori ai sufletului; sunt ferm convins de acest lucru căci iată, cîteodată apar astfel de manifestări interesante care sunt un covor roşu întins înaintea aşteptărilor proprii.

În spital nu eram asociat cu un medic. De fapt şi acest lucru ar fi fost exagerat. Pentru toţi pacienţii eram mai degrabă un caz aparte, ca şi colegul meu preot. Cînd intram pe poara parcului spitalului şi începeam să urc panta cu alei ce duceau spre primele clădiri, din toate colţurile umbrite ale acestui parc ieşeau pacienţii care pînă atunci ai fi zis că sunt una cu vegetalul, şi alergau spre mine strigînd: „Părinte Alexandru, părinte Alexandru!” Imaginaţi-vă cum aleargă spre dumneavoastră o grămadă de oameni ieşiţi de nicăieri, cu braţele ridicate, unii schiopătînd, graşi, slabi, schimonosiţi, şi toţi strigîndu-vă pe numele de salvator. Este o jenă dublată de o spaimă a purtării unei cruci imense pe umeri. Simţi că acei oameni depind de tine întru totul, că ai în mînă destinele lor ce ţi le-au încredinţat, dar tu de fapt eşti doar un şarlatan, sau hai să îi zic mai elegant, un actor. Nu îţi trece prin minte că ai o putere imensă, că ai putea să devii un tiran, nu, nicidecum acest lucru. În primul rînd apare o spaimă ce te duce la gîndul: „am să pot să nu sparg printre degete vreun suflet ca acesta ce mi se încredinţează?” Aşa am început să gîndesc după o săptămînă de la instalarea mea în spital, după ce am trecut de perioada euforică. La început a fost altfel. În primele două ore am rîs de nebunia Omului, apoi am început să mă abţin să rîd în faţa lor de vreo „poantă” nouă, exprimată fie printr-un joc lingvistic, fie printr-o gestică caraghioasă, iar în ultima parte a primei zi am devenit mai mult decît grav, trebuind să strîng din dinţi pentru a nu izbucni în lacrimi. Am ieşit pe poartă, plecînd casă, şi în maşină ţin minte că îmi spuneam cu voce tare: „Aştia nu sunt nebuni, „nebun” este un cuvînt atît de prost ales, ba chiar cel mai prost ales posibil. Ei sunt… altceva. Nici termenul bolnav nu se potriveşte, căci prea este încărcat cu semnificaţii ale unui dezechilibru umoral. Ei sunt… o altă specie, o altă dimensiune a Omului, sunt cei mai apropiaţi şi cei mai îndepărtaţi în acelaşi timp de Dumnezeu.”

Zilele au început să treacă iar interesul pentru ceea ce făceam aici creştea din ce în ce mai mult. Nu mai lungesc inutil descrierile şi trăirile, spun doar că intensitatea acţiunilor era imensă. De fiecare dată cînd mă întorceam în lumea aşa-zis normală parcă pluteam peste toate problemele care se prezentau de fapt ca pseudo-probleme. Totul nu mi se părea, vorba Ecleziastului, decît vînare de vînt. Nu există probleme grave ale lumii normale, există doar iluzii şi pseudo probleme. Ne autosugestionăm că trăim greu pentru ca să zicem că ne dinamizăm inimile pentru a nu adormi de tot în culcuşul nostru călduţ de oameni Normali. Asta era prima mare senzaţie. A doua, este cea care se instala imediat ce intram pe poarta spitalului. După o zi trăită printre acei oameni, paznicii Ocniţei, era ca şi cum trăiam efectiv romanele lui Dostoievski. Un duş concret de viaţă autentică, cu liniile îngroşate şi fără făţărnicii de salon, fără superficialităţi, ci continuu cu energii trăite la maxim şi în gesturile simple, de exemplu cînd un pahar era dus la gură; acest lucru devenind un gest încărcat fie de tragism, fie de comic autentic. Creierul lucra la capacitate maximă, nu doar 5-10 la sută din el fiind activat, aşa cum se spune că se întîmplă în general.

Ei bine, pe acest fond se desprind imaginile a două personaje pe care eu le-am numit sfîntul şi animalul. Să nu vă gîndiţi că ar fi vorba de un sfînt în adevăratul sens al cuvîntului, şi nici să nu consideraţi că „animal” este luat în accepţiunea sa de „opus omului”, de fiinţă încărcată cu semnificaţii negative pentru a o distinge de nobleţea umană. Este vorba de bunul animal, de fiinţa totemică, şi de bunul om, cel care e şi plăpînd sfinţit.

Sfîntul nostru, Vasile pe nume, era pacient al clădirii principale a Spitalului de Neuropsihiatrie Gura Ocniţei. Avea salonul chiar lîngă biroul meu, salon pe care îl mai împărţea cu alte cinci persoane. Prima oară cînd l-am întîlnit a fost, aşa cum se întîmpla în cea mai mare parte a cazurilor, în parc, acolo unde cu toţii veneau să mă întîmpine, pe mine sau pe oricare nou venit. Era înalt şi durduliu, fără o trăsătură anume ieşită din comun. Oriunde l-ai fi aşezat, s-ar fi dizolvat în mulţime, trăsăturile sale luînd forma mulţimii în care ar fi fost pus. Aici, în acest cadru veşnic contrastant, ai fi zis că este un vizitator. Nu se manifesta nicicum, nu avea gesturi necontrolate, nu mergea într-un fel anume, nu trăda nicio agitaţie interioară. Un singur lucru îţi atrăgea atenţia, vocea. Nu am să uit niciodată acea voce. Era de o căldură hipnotizantă. Cuvintele erau complet egale, parcă ar fi emis un singur sunet. Dacă l-ai fi ascultat mult timp, cu siguranţă ai fi intrat într-o stare hipnotică, somnolentă. Adică nu te-ar fi luat somnul, ci te-ai fi relaxat şi calmat ca prin minune. Inducea o stare orfeică, făcea din limbaj un instrument muzical. Aceasta era singura manifestare cu adevărat individuală a sa, formal privind lucrurile. Zilnic era în biroul meu chiar cîteva ore bune, apoi mă însoţea în vizitele mele, în măsura în care i se permitea „prin regulamentul de ordine interioară” să intre în toate pavilioanele spitalului. Cînd îi era interzis să intre într-un anumit loc, cum ar fi de exemplu în pavilionul psihoticilor femei, mă aştepta afară cuminte, stînd în picioare, privind extaziat la verdele parcului sau schimbînd cîteva vorbe în stînga şi în dreapta. „Ce te aduce pe tine aici, Vasile?” îl întrebam periodic. „Sunt nebun, părinte Alexandru.” Ce straniu să auzi din gura unui astfel de pacient această etichetă atît de lumească – de parcă ar fi zis „sunt răcit”. După clişeele lumii, nebunul care zice că e nebun, nu este nebun, asta pentru a accentua şi mai tare durerea pe care o poartă noţiunea aceasta. Lucrurile nu sunt chiar atît de simple. Conştientizarea acestui fapt echivalează într-o bună măsură cu conştientizarea faptului că eşti bolnav de cancer şi mai ai de trăit cîteva luni de zile. Aceeaşi greutate sufletească provoacă. Cînd stăteam de vorbă „serios” cu el, adică în momentele exclusiv dedicate lui şi cînd nu îşi lua sarcina să îmi fie asistent însoţitor prin spital, se anunţa cu cîteva ore înainte că soseşte la „tratament”, ciocănea frumos la uşă, băga apoi capul uşor şi întreba cu vocea lui orfeică dacă putem începe acum sau ar trebui să mai aştepte. Lua loc pe un scaun pe care în prealabil îl aşeza în faţa mea, astfel încît între noi să nu existe vreo mobilă care să blocheze discuţia. Nu dorea deloc să stea întins pe canapea, din contră, de cele mai multe ori el mă aşeza pe mine cît mai comod pe canapea, inversînd rolurile.

„Ia spune, Vasile, cum ai ajuns tu aici?” „Părinte, eu am fost călugăr la Mînăstirea Frăsinei, şi acolo am înnebunit.” „Dar cum aşa? Ce te face să crezi că ai fi nebun?” „Păi am fost adus aici, am făcut lucruri grave, ştiţi…” Şi discuţia devia apoi într-o dizertaţie de etică teologală, discuţie în care intram şi eu încercînd să îl ademenesc spre persoana lui venind dinspre ierarhiile îngereşti. „Dar cum ai făcut efectiv, cum s-a declanşat boala ta?” „Ştiţi, călugăr fiind, într-o zi, stînd în chilia mea, aud în depărtare un motor de tăiat lemne, hurrr, hurrr. Acest lucru mi s-a părut foarte rău, diabolic sunet. Dacă ajungeţi la Frăsinei, să întrebaţi de călugărul Ieremia şi să îi spuneţi de mine şi vă mai rog, dacă puteţi, să îmi aduceţi şi mie o icoană cu sfinţii Ioachim şi Ana. Ştiţi cine erau aceşti sfinţi? Erau…” „Bine, bine, Vasile, dar hai să revenim la acel motor, ce e cu el şi de ce spui că nebunia a început odată cu el?” „Ah, motorul l-am auzit prima oară, dar nu atunci a început criza cea mare. Pe fondul acelui zgomot teribil a început totul. Şi am făcut lucruri ce nu se fac, m-am dezbrăcat şi am ieşit în pielea goală prin curtea mînăstirii, am tras clopotele…” Se închina lung apoi, şi iar trecea la viaţa unui sfînt sau la istoria vreunei mînăstiri. Se vedea că ocolea sau chiar nu îşi amintea prea bine ceea ce făcuse. Nu mai insistam o perioadă, după care reveneam iar la acea problemă de început, încercînd să mă agăţ de acele elemente pe care le spunea cu greu, încercînd astfel să identific în istoria lui elementele de care să mă agăţ pentru a-mi face o imagine asupra mecanismelor sufleteşti ale lui Vasile. „Spune-mi, ce a fost după tine cu acel motor, ce a urmat apoi şi nu doreşti să îmi spui direct?” „Părinte, pe fondul acela de zgomot, am văzut pe o baterie de radio cifra diavolului, 666. Acest lucru m-a scos din minţi căci am văzut că aceasta este lumea lui, fără scăpare din ea. Şi m-am dezbrăcat, am ieşit urlînd din chilie şi am tras clopotele.” Pe moment am crezut că am pus mîna pe un cifru al intrării în boala lui. A povestit aceste lucruri cu aşa patos încît atît eu cît şi preotul A din colţul său, am ciulit urechile şi ne-am privit unul pe altul dîndu-ne parcă pentru prima oară seama că cifra diavolului, 666 este într-adevăr înscrisă pe orice în lumea asta, şi încă şi la vedere, pe celebrele baterii chinezeşti 666. Da, asociaţia făcută de un călugăr este foarte logică. Sub această imagine pe care ne-a indus-o am stat chiar o săptămînă, pînă cînd am realizat că acea convingere a noastră că există baterii 666 de fapt nu poartă această inscripţie, ci 777. La o săptămînă de la acea mărturisire stăteam într-un magazin şi învîrteam între degete o baterie 777 pe care am crezut-o a fi 666, căci aşa îmi spusese Vasile cu glasul său orfeic. „Cum a fost posibil acest lucru, mă întrebam neîncetat? M-a hipnotizat.” Simţeam pe propria piele cum un 7 poate fi văzut ca un 6 şi îi dădeam chiar dreptate în acest sens. Lucrurile pot fi văzute cu certitudine şi astfel, depinde cum o spui, şi cum priveşti. Interpretarea lui era corectă şi în acelaşi timp aberantă.

Discuţiile continuau şi încercam să merg mai departe. Am identificat momentul în care a trecut din lume în ne-lume. Dar acesta nu era motivul declanşării bolii, ci pretextul, explozia de energie acumulată în urma altor bombardamente sufleteşti, care au lăsat cratere imense pe suflet. Bîrîitul unui motor dublat de o imagine încărcată de semnificaţii mistice nu au fost decît o scînteie ce a aprins întreg sistemul. Tot aşa cum noi, „normalii” înjurăm de mama focului cînd mergem pe stradă şi un claxon mai puternic ne tulbură mersul, căci prea e tare sunetul respectiv, prea mă trezeşte din mers. Am început să îl întreb despre copilăria sa, despre visele sale. Ascultam cu un interes crescut povestirile sale, de o idilitate ce contrasta mereu cu prezenţa sa în acel mediu. Copilăria a fost ca a oricărui alt copil. A trăit la ţară, fiind obişnuit şi cu munca cîmpului, şi cu bucuria sărbătorilor. Era un copil al unei familii cu frică de Dumnezeu, nefiind nici habotnici, dar nici indiferenţi. „A existat vreun eveniment special în copilăria ta pe care îl ţii minte toată viaţa? Vreo durere ieşită din comun, sau ceva ce consideri că este important să îmi spui?” întindeam eu coarda uneori. „Nu pot să spun nimic în sensul ăsta. Totul a fost minunat. Sau…” Şi se apuca să îmi povestească vreo întîmplare a copilăriei, la furat de mere cu tîrla de copii a uliţei, cum se juca, cum de Crăciun a primit nu ştiu ce jucărie… Toate elementele pe care el mi le dădea nu reuşeau a fi puse cap la cap pentru a da un sens bolii sale. Mi-a spus odată să vin la el în salon, să îmi arate patul său. Îi adusesem o iconiţă cu sfinţii iubiţi de el, Ioachim şi Ana. Dorea să merg cu el să îmi arate unde are să o fixeze pe perete. Preotul A mă însoţea, ca de obicei. Am rămas impresionat de curăţenia pe care o păstra în colţul său. Era amenajat oricum ca o chilie, cu mii de iconiţe şi de cruciuliţe fixate fie pe perete, fie întinse pe noptieră. Pe pat cuvertura era împăturită ca într-un hotel, cu dichis. Forma un triunghi mare, cu două colţuri uşor atîrnate pe margini. „Am împăturit astfel cuvertura pentru că trebuia să o fac în trei, căci trei este cifra divină, are forma de triunghi. Ştiţi, părinte Alexandru şi părinte A, totul în viaţă trebuie să urmeze cifrele sfinte de trei şi de şapte.” Şi într-adevăr observam că formal cel puţin, îşi ordona viaţa în funcţie de aceste două cifre. Avea fie trei, fie şapte iconiţe de acelaşi fel, perne, papuci, cămăşi, pijamale, linguri, periuţe de dinţi. „Văd că ai o singură pastă de dinţi, îi spun.” „Unul este Dumnezeu, veni răspunsul lui, şi ridică un deget în aer.” Mi-am dat seama că la consumabile aplica acest principiu al unităţii. Ce depăşea unu, era automat împărţit în stînga şi în dreapta la ceilalţi pacienţi pe care de multe ori îi îngrijea cu adevărată afecţiune. În sala de mese de fiecare dată proceda după un ritual. Avea în farfurie trei grămăjoare de mîncare, el mînca una, restul le ducea ca pe o ofrandă la cei mai amărîţi dintre pacienţi. Uneori le ducea chiar la pat, la cei care nu puteau să se deplaseze. „Bravo, Vasile, este un gest foarte frumos ceea ce faci tu, i se spunea din partea vreunei infirmiere sau a preotului A.”

Într-o zi Vasile intră în birou radiind de fericire. „Care este motivul acestei fericiri?, îl întreb.” Nu ştia. Îmi spuse doar că s-a rugat şi Dumnezeu l-a auzit. Cum? Nu dădea detalii. Un alt pacient îmi spune: „Săracul, toată noaptea s-a rugat pentru toţi. Nu a pus geană pe geană. Şi asta să ştiţi că o face de ceva zile chiar.” Îl observ cînd îşi schimbă pijamaua. Un fior mă trece cînd îi văd genunchii groşi. Erau vineţi complet şi umflaţi de atîta stat în rugăciune. El nu bagă în seamă acest lucru, ci repede trece la sfinţii Ioachim şi Ana. „Erau părinţii sfintei Maria, mama lui Isus. Nobili oameni, cu frica lui Dumnezeu. Erau perfecţi.” Oare de ce aceşti sfinţi îl atrag pe Vasile, şi nu alţii, mult mai…spectaculoşi, cu minuni impresionante la activ? Să fie o proiecţie a familiei sale? Dar de ce, căci părinţii săi sunt în ordine. „Povesteşte-mi despre dragostele tale, Vasile.” „Tu ai iubit cînd erai tînăr?” Mă aşteptam din partea lui la o reacţie de refuz, de bîlbîială sau de ruşinare. Nicidecum. Se aşează ca de obicei pe scaunul său, cu mîinile pe genunchi, zîmbeşte şi începe să îmi vorbească cu acelaşi glas egal, complet neutru, poate uşor nostalgic, dar în niciun caz afectat: „Vai, părinte Alexandru, dar eu am iubit mult pe Maria. Ştiţi, am cunoscut-o la mine la ţară. Ce iubire mare a fost! Era tare frumoasă fata aceasta şi mă iubea şi ea tare mult. Ştiţi, am şi un copil cu ea. O am pe Elena.” „Călugăr cu copil, mă mir eu. Oare o fi adevărat?” Preotul A îmi confirmă adevărul celor spuse de Vasile. „Foarte frumos, şi fata aceasta te vizitează? Cîţi ani are fata ta acum?” „Ah, nu mă vizitează deloc, căci eu sunt nebun şi ea nu doreşte să mai audă de mine. Iar de fetiţă eu îmi aduc aminte de ea doar de cînd avea vreo 6 luni. Ultima mea imagine a ei este de atunci. O ţineam pe genunchi, uite aşa, şi el mişcă un picior de sus în jos, ca şi cum ar fi legănat un prunc ce îl ţinea pe picioare.” Vasile privea locul unde ar fi trebuit să fie copilul, cu o mînă ţinîndu-i spătuţul, şi legănînd-o uşor prin săltarea uşoară a piciorului. Privea aerul şi îl măsura de parcă acolo chiar s-ar fi aflat copilul. Şi zîmbea cu acelaşi zîmbet al tatălui de odinioară ce îşi priveşte copilul gîngurindu-i în braţe. Nu îndrăzneam să îl mai întreb nimic, îl lăsam doar să retrăiască acea perioadă. Deodată se întristează puţin parcă şi spune. „Ştii, părinte Alexandru, eu am un ghimpe în inimă, un ghimpe pe care nu îl ştie nimeni şi pe care nu pot să îl spun nimănui, doar duhovnicului meu pot să i-l spun, dar acesta este la Frăsinei. Vreţi să îi spuneţi dumneavoastră să vie şi la mine?” Am încercat uşor să aflu despre ce ghimpe este vorba, dar el rămînea de fier. Numai duhovnicul său poate să îl ştie, şi asta îmi repeta mereu. „Bine, Vasile, nu mai insist, dar acum, acum ce te frămîntă pe tine? Ce te deranjează pe tine la lumea asta, căci eu te văd fericit complet. Uneori chiar te invidiez cît de fericit eşti. Eşti bun cu toată lumea din jurul tău, eşti un bun creştin care se roagă continuu, nu superi pe nimeni şi nu eşti supărat pe nimeni, ai putea avea o viaţă completă. Zîmbeşti naturii, zîmbeşti vieţii. Ce te reţine?” „Părinte, eu am acest ghimpe în inimă pe care nu pot să vi-l spun. Nu acum, poate cîndva… Ah, dacă aţi fi fost duhovnicul meu… În afară de asta nu sunt bine căci nu mă lasă medicii să mai calc în biserică, ei spun că îmi face rău acest lucru şi pot iar să fac crize. Aşa o fi, ei ştiu mai bine, dar acest lucru mă doare tare. Şi mai este un al treilea lucru: vreau şi eu să o mai ţin pe Elena mea pe genunchi. Acum ar avea vreo 18 ani. Mama ei mi-a interzis pe vecie să o mai văd, dar îmi doresc mult de tot acest lucru. Dar, spunea el lăsînd capul într-o parte, oricum, şi dacă ar veni la mine, să îşi vadă tatăl în spitalul de nebuni şi după ani de zile în care ea poate nici nu a ştiut de existenţa mea, ar fi un şoc şi pentru sărmanul copil.” Şi Vasile tăcu, privind fix un punct pe geam. Sărmanul om, o clipă m-am gîndit cum să fac să pot să îi aduc fata, dar oare ar fi indicat?

Îl găseam pe Vasile din cînd în cînd răvăşit de dureri de rinichi. I se administrau tot felul de calmante care îl scoteau din uz cu săptămînile. În perioada aceasta dormita pe vreun scaun pe holuri, sau nu ieşea deloc din aşternuturile sale. Nu mai zîmbea nimănui, îmi arunca doar două trei vorbe, mai mult sau mai puţin coerente, apoi recădea în starea de somnolenţă.

Cam acesta este sfîntul despre care doream să vă povestesc. Acesta este sfîntul Vasile cel de dinainte de ziua aceea de iarnă, înainte de acel cumplit amurg în care el s-a hotărît să îşi scoată ghimpele din inimă într-un mod atît de neaşteptat.

Acum să vă prezint şi bunul animal cu suflet de om. Aşa cum vă spuneam, spitalul era compartimentat pe clădiri ce adăposteau diferite stadii ale nebuniei. Nevroticii erau într-un anumit corp, cel principal, psihoticii într-un al doilea corp, 2; bărbaţii într-o aripă a clădirii, femeile în altă aripă, totul fiind separat de grilaje imense, cu multe yale, cu multe chei la brîul infirmierelor. În schimbul acestei încadrări riguroase toţi se întîlneau fie în parcul spitalului, fie în pădurea din spatele clădirilor, acolo unde se sinucideau sau se iubeau. Apoi existau diferite secţiuni, împărţite şi acestea pe saloane. Unele erau mai bine întreţinute, cu patru sau şase pacienţi, avînd şi o mobilă aleasă, adică imitînd lemnul, cîteodată chiar şi cu cîte un covor sau mochetă pe jos. Alte saloane, mai ales acolo unde gradul de îndepărtare de natura umană era ridicat, întîlneam şi zece sau chiar douăzeci de persoane într-un salon. Existau şi situaţii în care un pat era locuit de doi pacienţi. În aceste aripi de clădiri şi în aceste saloane apăsa o atmosferă într-adevăr de infern. Mereu trăgeam aer puternic în piept înainte de a intra în aceste locuri în care eram primit cu foarte mare bucurie, dacă nu chiar cu o şi mai mare bucurie decît oriunde, căci aceşti pacienţi erau restricţionaţi spaţial, fiindu-le interzise anumite locuri şi ca atare orice vizită exterioară era salutată cu mare bucurie. Aerul era crunt, îngreunat de umorile atîtor corpuri. Domnea o atmosferă de boală fizică aici, odoruri de uree amestecată cu medicamente. În fiecare astfel de salon stăteau continuu fie infirmiere fie infirmieri, în funcţie de sexul respectivului salon. Rolul acestora era acela de a-i supraveghea continuu pe aceşti pacienţi care în fiecare oră izbucneau în diferite forme de crize. Ceea ce mă uimea puternic era şi faptul că de multe ori pacienţii erau despărţiţi fie pentru că deveneau violenţi, fie că deveneau prea… iubitori, eliberîndu-şi tensiunile prin cele două extreme, violenţa sau amorul. Homosexualitatea alterna cu războiul. Nu pot să epuizez descrierea acestor saloane, încerc măcar să surprind cîteva nuanţe care îmi vin acum amestecate în minte. Analogia care mi se pare acum cea mai potrivită pentru a vă face o idee generală despre aceste lucruri este aceea a mişcării browniene. Nimic nu era la locul lui şi nimic nu era static. Chiar catatonicii, cei care îngheţau într-o postură cu zilele te trimiteau cu gîndul la o dinamică anume. În acel context orice persoană sau obiect care dădea impresia de a fi aşezat locului şi de neclintit era de fapt parcă şi mai dinamic decît ceilalţi. Era ca o vibraţie atît de mare încît ochiul are iluzia imobilităţii. Imaginea este cu atît mai greu de redat cu cît nu poate fi prezentată ca un tablou, adică bidimensional. Ochii nu aveau timp să cadă pe ceva interesant pentru că imediat altceva atrăgea puternic privirea şi tot aşa, astfel încît ideea de labirint şi spaţiu infinit se contura obligatoriu după un timp. Şi cu siguranţă după o oră creierul se încorda şi ascuţea ca după o solicitantă partidă de şah. Îmi aduc aminte acum ce fascinat şi înspăimîntat eram în copilărie cînd priveam tablourile lui Jeronimus Bosch. Ei bine, aceste saloane erau Saloanele Bosch, dar tridimensionale – în ele intrai precum în acele tablouri, dar de astă dată cu mult mai concret. Acea senzaţie estetică era acompaniată de mii de rotocoale ce ies şi revin în estetic. Probabil vi se pare macabră această comparaţie a mea. Ei bine, macabrul era şi este acompaniat de sublim, apoi trece în tragic, comic, şi revine iar la macabrul propriu zis pentru a se orienta spre toate formele comportamentale umane, spre o anume dimensiune a ethosului universal.