Arhive etichete: Cultura urbană

Pompiliu ALEXANDRU – Caricatura neagră

Pompiliu_AlexandruUn nou gen. Se deduce din dadaism, din suprarealismul/hiperrealismul românesc. Din absurdul inerent, ionescian. Din nihilismul umbros al lui Cioran. Din maximele țăranului din sat. Din glumițele de șantier. Din râsul forțat al poantelor de autobază. Din mizeria televizată. Acest nou gen poartă numele de caricatura neagră. Îmi pare rău că nu o pot și desena. Nu din lipsă de talent sau de tehnică. Ci din neajunsul hârtiei. Trebuie să mai meditez la cum să o înfățișez. Cred că va fi ceva în genul unei benzi desenate. Caricatura neagră te face să râzi, dar are o mare doză de obidă. De ură chiar. Ceva de genul, „dă să moară celălalt în chinuri groaznice în timp ce eu râd de mă prăpădesc!” Este genul caricatural care te face să râzi cu lacrimi – dar nu de plăcere, de bucurie, de „inteligență” – ci cu lacrimi de durere. Propria durere sau durerea vecinului. O durere care trece prin râs. Așa ceva nu s-a mai pomenit decât în spațiul românesc, bineînțeles. Românul este cel mai fin analist al durerii. Sub toate formele sale. Și reușește ca pe oricare durere să o aducă la un numitor comun care îmbracă forma râsului autentic sau a bășcăliei. Mai nou, a bătăii de joc. Să vă fac o schiță! Continuă să citești →

Radu PĂRPĂUȚĂ – La borta rece

Radu_Părpăuţă_2LA  RĂSCRUCE  DE  VÂNTURI  –  Străbunii noștri, latinii (eu nu-s dacopat), nu se priponeau să tragă pârțuri, vânturi, să se fâsâie (sau, cum se zice în argou, să tragă rachete, să spargă nuci, să se gazeze ca la Auschwitz, etc). Naturalia non sunt turpia (Cele naturale nu sunt rușinoase), ziceau ei. În Corpus Hipocraticum există un capitol întreg intitulat Despre vânturi. Cuvântul însuși, cel pe care azi nu-l găsim în dicționare, este de origine latină, căci Rabelais, medic ca și Hipocrate, scria ironic de Ars bessendi și de bessendi et illustrandi fallaciis. Zărghitul de Dali scrie pagini de tot hazul pe această temă în Jurnalul unui geniu. De pildă, spune că într-o societate prea serioasă și plictisită, în care domnișoarele predomină, e benefic a se trage un pârț, fiindcă se destinde atmosfera: toți încep să râdă, să facă diverse comentarii asupra intensității pârțului, etâcâ. Luca Pițu (eram să zic Pârțu) a scos prin 1990 un număr al revistei Echidistante (la Editura Institului European, păcat că nu mai apare) dedicat unui petoman, un franțuz din provincie, care distra pe parizieni la Moulin Rouge, mi se pare, trăgând pârțuri. În pauze, când gagicile artiste se odihneau, ăsta se beșea spre hazul unui public, mă rog, caragealian: pîrțul croitoreei, când rupe pânza, pârțul brutarului (puf! ca de făină împrăștiată) Continuă să citești →

Pompiliu ALEXANDRU – Scenariile invaziunii

Pompiliu_AlexandruNu poți să nu vorbești despre imigranți. Oricum te-ai poziționa față de aceștia, este imposibil să ocolim subiectul. Am trecut prin toate formele de raportare le ei. Am fost, pe rând, simpatizant al lor, compătimeam suferințele, deschis față de ei – mă gândeam cum aș putea să ofer casa de la țară unei familii – apoi m-am închis în mine, apoi am dorit ca această închidere să fie și cu gard, la graniță. Mi-am adus aminte de istoria românilor, mi-am adus aminte că sunt creștin, apoi ortodox, apoi european. Apoi am început să detest Europa și Uniunea ei de mucava. Apoi am început să mă cert cu prietenii, să comentez peste tot, să consum mii de imagini și articole despre acest fenomen. Foști colegi îmi spun să mă temperez, să iau lucrurile mai cu calm, să fiu mai puțin pătimaș. În fine, acum m-am liniștit și pot să privesc lucrurile ceva mai la rece. Am ajuns la un soi de nepăsare. Nepăsarea este bucuria politicienilor. Asta după ce am văzut cum politicienii țării mele habar nu au ce discurs să adopte și se împiedică în acțiuni contrare. „Fie ce o fi! Dacă Istoria o dorește, să vină! Vom vedea ce vom face!” Nu îmi place nici atitudinea asta. În fine, ideea este că încerc tot felul raportări care reclamă rațiunea. În schimb, tot persistă un rest, o neliniște, ca și cum ceva îmi scapă. Oricât de mult aș încerca să înțeleg acțiunile politice, ceva misterios se strecoară în ele. Ceva cu iz de „teoria conspirației”. De obicei nu prea agreez asemenea scenarii conspiraționiste. Dar de astă dată îmi vine extrem de greu să nu iau în seamă această posibilitate.   Continuă să citești →

Pompiliu ALEXANDRU – Sclavia modernă

 

Pompiliu_AlexandruNu am obosit să vorbesc despre faptul că suntem sclavi și ținuți în această stare de cel puțin douăzeci și cinci de ani. Adică în acest sfert de secol am trecut de la o formă de sclavie la o alta. Știu, sunt voci care vor spune că exagerez cu acest cuvânt; „sclavia” a fost abolită de mult timp în Europa. Oare? Oare sclavia-clasică (adică cea specifică Antichității, apoi cea specifică Africii negre, apoi cea specifică sudului Continuă să citești →

Pompiliu ALEXANDRU – Portret de intelectual la tinerețe

 

Pompiliu_AlexandruÎmi aduc aminte cum poetul Virgil Bănescu, acum câțiva ani, după ce am fost împreună la o lansare de carte care mai apoi s-a lăsat cu o mică întâlnire la un restaurant în prezența mai multor „intelectuali de rasă”, toți cu Sorbona, Oxford și Cambridge la activ, actuali politicieni, scriitori și „oameni Continuă să citești →

Radu PĂRPĂUȚĂ – La borta rece

 

Radu_Părpăuţă_2DESPRE POPA DUHU – Ca și numiții iurodivâie, ca și autiștii, pe care începem astăzi să-i cunoaștem mai bine, părintele Duhu nu știe să se prefacă, nu se poate adapta cerinţelor şi aşteptărilor celorlalţi. Nu faptul că chiriarhia i-a luat „dreptul de predicator”, cum crede Ion Pecie, îl mână în diatribele sale pe părintele Duhu. Creangă Continuă să citești →

Daria STEMATE – Cultură prin observație

 

Prima observație

cs_logo_sq-300În plimbarea cu taxiul pe care am întreprins-o azi dimineață, eu am stat pe locul din spate-stânga. De cum am intrat în mașină, mi-am dat seama ca nu-mi place mirosul grețos specific și m-am mirat că șoferul poate să stea așa zile întregi. Era de vârsta a doua, brunet și puțin cam chel în față; îmbrăcămintea lui nu arăta decât prost-gust, le fel cum și parfumul denota un simț foarte slab sau inexistent al cantității. Continuă să citești →

Cătălina CRISTACHE – Un tramvai numit dorinţă?

 

Cătălina_CristacheIată-l că vine încet, se zărește înaintând molcom. Are pe puțin 30 de ani, e greoi, zgomotos, demodat. Probabil că periodic scaunele îi sunt vopsite, podeaua măturată. În mod cert a găzduit aparate de taxat umane, mecanice și, mai nou, electronice. Le-a primit pe toate, taciturn. Ușile i se închid cu zgomot și atunci când pleacă de pe loc are o smucitură deloc prietenoasă. Uneori se oprește fără motiv și refuză să mai plece din loc, revărsând cu seninătate, printre mașini, Continuă să citești →

Pompiliu ALEXANDRU – Metamorfozele parcării mele (II)

 

Pompiliu_AlexandruȘi a venit soarele peste parcarea mea! În sfârșit, după săptămâni întregi de ploi încep să văd fundul gropilor. Îmi era dor de ele. Sunt niște funduri superbe; nu poți să nu le observi. Îți atrag atenția de fiecare dată când întri în parcare. Exact ca atunci când treci pe stradă și, hop, în față îți apare de nicăieri un funduleț pe care se mulează o rochie uni sub care se frământă, ca două roți de moară, două bucuțe Continuă să citești →