Te-am tot așteptat. Așteptarea mea nu are însă nimic de-a face cu răbdarea, e o luptă ce îmi macină liniștea, un foc mocnit, care mă mistuie pe dinăuntru, mă roade ca un vierme adânc ascuns sub aparenta fericire a cojii ce mimează starea de bine. Și voi aștepta, până când mă voi prăbuși în nimicul rămas înăuntru, până când sufletul mi se va întoarce pe dos, precum pielea unui animal proaspăt jupuit. Prea multe burți de pește, zicea pe bună dreptate Iona. Prea multe și afară și înăuntru. Așteptarea mea are toate șansele să vadă chiar și sfârșitul timpului, dincolo de granițele infinite ale universului care ne joacă destinele la zaruri. Nu caut răspunsuri, nu pun întrebări, nu am pretenția să mi se dezvăluie taine, nu vreau epifanii inexistente. Continuă să citești →

Fusese o vară enervantă, cu prea puţin soare şi prea multe ploi, sub a căror apăsare pământul căpătase o nuanţă borşită, prin care se întrezărea vag verdele plin de viaţă de odinioară. Dezamăgirile se ţinuseră lanţ, de parcă s-ar fi vorbit dinainte care şi când să apară, fiecare mai urâtă şi mai greu de suportat.  Bicicleta zăcea aruncată într-un colţ al curţii, abandonată sub o streaşină care nu reuşise să o apere de umezeală.  Din cadrul ei metalic mustea acum rugina, care se împreuna undeva mai jos cu vaselina neagră de pe lanţ. Continuă să citești →

Uneori intru într-un soi de amorţeală care mă împiedică să îmi adun gândurile răvăşite de atrocitatea vieţii, căzută iremediabil într-o rutină bolnăvicioasă. De fapt, este mai degrabă un soi de imponderabilitate a minţii, rămasă suspendată undeva în gol, de unde este greu de ghicit linia orizontului. Să zicem gol existenţial, deşi termenul este clar exagerat şi voit ales astfel încât să pară deplasat. Stau şi privesc aiurea şi îndelung, aşteptând să mă lovească brusc o clipă de inspiraţie, cea care dezleagă şirul vorbelor. Semăn oarecum cu o maşinărie descărcată peste noapte şi care are nevoie de nişte cabluri de curent să o ajute să pornească. Apoi, pusă în mişcare forţat, îşi vede singură de treaba ei. Totul e să iasă din acea stare amorfă, în care nici măcar silabele nu se mai articulează, ci zac dezlânate pe o aţă atemporală. Ei da, efortul de a mă direcţiona către un scop anume nu face decât să mă îndepărteze de el. Derapez în cu totul alte direcţii. Blocajul este la locul lui şi nu se dă bătut nicicum. Îmi zâmbeşte în bătaie de joc, din capătul opus al dexterităţii lingvistice, ca un adversar care ştie că a câştigat lupta înainte ca aceasta să înceapă cu adevărat. Continuă să citești →

Plouă mocnit. De câteva zile şi alte câteva nopţi, ca şi cum apa ar căuta să se înfiripe în toţi porii acestei lumi deja putregăite. Dincolo de orizont, la întretăierea dintre lumi, se zăresc cu greu umbrele palide ale regretelor estompate pe piatra aspră a timpului. E vremea aruncării de priviri îngreunate de nostalgie, suferinţă şi furie. Nimic nu mai poate alina ceea ce a fost dat să se întâmple. Încercând să par contemplativ, distant şi resemnat, scot din cutia ferecată a amintirilor neplăcute evenimente pe care le întind pe masa de disecţie a vieţii. Continuă să citești →