ARGHEZIANĂ – Arghezi spunea că munca de ziarist și cea de traducător sînt benefice pentru scriitor, îl ajută. Și mai adăuga că trebuie să știi să te oprești la un moment dat din aceste munci. Nu-i urmez ultimul sfat, mai ales că el însuși a scris în presă toată viața. A și tradus, iar Mitzura, pofticioasă de bani pesemne, a băgat traducerile în ediția de Opere a lui taică-său. Cam măgăriță… Continuă să citești
Arhive etichete: Radu Părpăuţă
Radu PĂRPĂUȚĂ – Povestitorul
Soția, în fine, a citit textul meu cu salcia. Care ați citit poate îl știți. Eu stăteam pe pat și ea citea pe calculator. Și se întoarce cu lacrimi în ochi spre mine. M-am gîndit că e vorba de ea, că acolo în text o pomenesc de vreo două ori. Dar ea îmi zice cu ochi plînși: așa de frumos ai scris de salcia noastră.
1. Plouă și salcia mea, acum în noapte, e ca o babă gîrbovită de la țară: cu un umăr în sus, cu unul în jos. Plouă-plouă și ea îndură. Mai poți , mătușă? Continuă să citești
Radu PĂRPĂUȚĂ – La borta rece
NOSTALGIE – Cred că presa, prin deasă folosire, a depreciat cuvîntul „nostalgic” și nostalgia în general. Nostalgia este o stare frumoasă a sufletului nostru, chiar dacă are o anumită încărcătură de tristețe. Nostalgicii vechiului regim, cei invocați de presă, sînt de fapt regretomanii, dacă permiteți acest cuvînt inventat, cei care regretă vechiul regim. Însă nostalgii sînt cei care regretă doar tinerețea lor, cînd lumina tinereții învăluie multicolor răul, cînd orice rău este convertit în bine, cînd prospețimea sentimentelor, a iubirii alungă banalitatea vieții. Asta regretăm nostalgic – pierderea euforiei tinereții. Nostalgicii pomeniți de presă sînt cei care confundă acest regret cu părerea de rău maniacală după regimul trecut. Și proștii. În concluzie, sînt un nostalgic; nu regret din regimul trecut decît „eugeniile” și ciocolățelele cu rom. Continuă să citești
Radu PĂRPĂUȚĂ – Povestitorul
1. Președinții nu scrie poezii
-Mănîncă căcat, tovarășe Ceaușescu! Mănîncă căcat, vă spun eu. P-onoarea mea!
Replica vine, împroșcată cu scuipat, de la un domn înalt, cu o albăstrime a ochilor demnă de Tițian. În totul pare un mare nobil: chipul, costumul gri perl impecabil, atitudinea falnică. Mai puțin cuvintele. Și scuipatul. Este Zaharia Stancu, supranumit „Dulăul”, președintele Uniunii Scriitorilor. Continuă să citești
Radu PĂRPĂUȚĂ – La borta rece
1. ÎNTR-O DIMINEAȚĂ – Una Ileana într-un bar, mînca niște cîrnați unsuroși acolo cu o poftă demnă de era terțiară, și mă salută (chit că eu nu o cunoșteam!) cu un glas de sirenă de vapor, de s-au întors toți țiganii-gunoieri de acolo spre mine, erau toți înainte de începerea serviciului sau poate într-o pauză, îmbrăcați cu ilice din acelea reflectorizante de culoarea rodiei, iar ea zice că ne cunoaștem încă de pe cînd ne jucam de-a puța-n bortă, și toți țiganii rîd cu gurile pline, pe urmă Ileana îmi comandă un Becks și-mi spune să-l dau la ziar pe țiganul ei, că eu le am cu scrisul, că o bate baragladina de-o rupe, „îmi dă o mie de pumni în cap, să mor io”, e dus cu capul; n-am mai apucat să scriu despre țiganul bătăuș, fiindcă a murit de apă la plămîni, mai bine zis de votcă la plămîni. Continuă să citești
Radu PĂRPĂUȚĂ – Povestitorul
1.Din cartea la care scriu… – Ne întîlnim pe Lăpușneanu, la cofetăria Tufli, vizavi de anticariatul lui Grumăzescu. Deși e destul de frig, iar domnul P. e într-un pardesiu cam subțire, stăm afară la o masă, în față cu două sucuri neacidulate. Încă de la început, domnul P. îmi pune în vedere:
-Să știți că am acceptat să vin numai de dragul lui Merfu, ne cunoaștem de vreo patruzeci de ani și nu puteam să-l refuz. Vă rog foarte mult să fiți discret. Informațiile pe care vi le dau sînt confidențiale. Dacă, totuși, implicați numele meu în vreo afacere în acest sens, să știți că eu am să neg tot. Ne-am întîlnit absolut întîmplător. Clar? Continuă să citești
Radu PĂRPĂUȚĂ – La borta rece
UN SFAT – Nu te îngrijora în legătură cu bătrânețea. Nu ține mult.
O AMINTIRE – Am citit azi ceva despre frumoasa floare numită ochiul boului și mi-am amintit de ceva. Pe vremea lui Ceașcă, Piața Unirii, Iași. Se făceau pregătiri cu oamenii pentru venirea Tovarășului. Mulți erau cu portretele Scorniceșteanului, alții cu flori. Un tip, maestru de ceremonii, striga în microfon, încercând să mobilizeze oamenii destul de apatici: Agitați ochiul boului! Agitați ochiul boului! Continuă să citești
Radu PĂRPĂUȚĂ – Povestitorul
1.FIECARE MOARE SINGUR
Viki ar fi fost o fată frumoasă dacă n-ar fi avut pe obrazul drept şi pe gât cicatricile hidoase ale unei arsuri. Când avea doisprezece ani, taică-său venise acasă beat şi o pusese să aprindă lampa abia stinsă şi încinsă. În urma exploziei rămăsese pe toată viaţa însemnată. După ce termină liceul, părinţii (tatăl în primul rând, dintr-o remuşcare transformată în ambiţie privind viitorul fetei) hotărâră ca fata să dea examen la medicină. Şi a tot dat de câteva ori fără să reuşească. Ei însă nu disperau, o angajaseră ca învăţătoare suplinitoare într-un cătun din apropiere, ca să aibă justificarea unui serviciu. Continuă să citești
Radu PĂRPĂUȚĂ – La borta rece
PACIENT – Valeriu Gherghel zice: „Cred că, de cele mai multe ori, singura nevoie ”spirituală” a bolnavului este aceea de a scăpa cît mai rapid de boală, cel puțin pentru intervalul în care se află în spital (ca pacient și nu ca spectator contemplativ și sănătos tun).” Înseamnă că eu sunt o excepție. În cele câteva zile de spitalizare petrecute mi-a plăcut mult să studiez pe bolnavii vecini de pat. Iar nopțile cei mai mulți sforăiau-mugeau ca o turmă de tauri. Nu puteam să dorm toată noaptea și îmi treceau prin cap tot felul de amintiri, reverii, visătorii. Minunate nopți! M-am simțit la fel doar când am reușit la facultate și, de bucurie, nu puteam să dorm. Mă cufundam în visele unui viitor paradisiac. Continuă să citești
Radu PĂRPĂUȚĂ – Povestitorul
TANTI ANETA – Tanti Aneta avea peste 35 de ani și nu se mai mărita. Altele de vârsta ei mergeau la oraș, se angajau pe la fabrici, ea – la CAP și mai mult pe lângă mamă. Până la urmă, sub presiunea părinților, a mulților frați și surori, a acceptat să se mărite. „Fie cum a fi – zicea – numai să nu bea”. Și a găsit pe unul, nu știu cum, într-un sat departe. Nea Costică era tractorist, mai fusese însurat, dar la vârsta ei tanti Aneta a trebuit să se mulțumească și așa. În fine, „s-au luat”, cum se zice. Nea Costică era un băiat bun ca pâinea caldă, cuminte, la locul lui, muncitor. Lucra toată ziua pe tractor. Seara, după ce se dădea jos, mergea ață la crâșmă și acolo rămânea până îl dădea gestionarul afară. Pe urmă, avea grijă să-și facă rezerve, și bea mai toată noaptea, cu amici de pahar sau singur. Dădea pe băut tot ce câștiga. Continuă să citești