Încă îi mai vede chipul apărut pe neașteptate la fereastra cu perdele din dantelă și plante verzi fără flori. Lângă mâinile-i albe, două degetare ruginite și, cât se poate în jurul ei , ramele de lemn ale geamului curat, dar udat tandru de ploaia de noiembrie întârziat. Încă își amintește ochii aceia de un albastru tulbure, încarcerați sub două sprâncene lungi și expresive – pline de mirare la  vederea lui. Îi e proaspătă în memorie cu mâna sub bărbie și cotul sprijinit de pervaz: buzele ei mici și pline stau încă roși și fixate adânc în neuronii lui. Rochia-i albă, prea subțire și prea frumoasă pentru sărăcia aia, mai zăbovește sub fruntea lui netedă, la fel ca vârsta ei fragedă: doisprezece la număr.  Nu are încă sânii crescuți, iar formele ei nu trădează altceva decât imaturitate și o copilărie neterminată. Privirile totuși au o adâncime nefirească, în care el nu se poate uita mai mult de câteva secunde – își amintește prea bine momentul în care a trebuit să-și lase pleoapele în jos pentru că rămăsese locului pe aleea pietruită, uitându-se la arătarea de la fereastră. Își amintește prea bine… Continuă să citești →

Dar ce; el n-a fost gazetar ca noi? Îl știu, l-am văzut înainte și doar i-am zărit fotografia prin ziar – de mai multe ori. Scria bine; i-am citit fiecare articol și l-am admirat. Apoi, brusc, nu am mai auzit nimic de el, nu a mai publicat, iar numele nu i-a mai apărut pe nicăieri. Nici măcar cu ocazia vreunei critici negative. Poza? Nici atât… A murit social. Continuă să citești →

Prâslea cel voinic a ieșit în piață la 1 Mai ca să vândă merele de aur. I-a părut rău desigur, însă nu mai avea ce mânca împreună cu soțioara lui, prințesa salvată de zmeu. Spera să le dea la un preț bun mai ales că, se gândea el, nu ar avea concurență. Ajunge acolo și descoperă cu stupoare că, printre lanțuri de bicicletă, mașini de tocat și sute alte de nimicuri, se dau și o grămadă de replici chinezești ale prețioaselor sale obiecte; iar lumea nu cumpără de la el pentru că le dă prea scump. Continuă să citești →

Singura mea avere și aroganță este nebunia. Iar nebunia, când nu este boală a creierului, este dar ceresc. Proștii n-au parte de așa ceva! Unii iau pastile și o-neacă, alții o închid într-un ospiciu – eu nu! Eu o las liberă pe străzi, să vadă lumea c-o am!

Nebunia mea, am spus, este o aroganță strigătoare la… lume care-i privește pe toți de sus: și am dreptate; până la urmă, ce normal a atins vreodată emoțiile, fanteziile și necunoscutul sfintei nebunii? Câți dintre noi mai au darul ăsta, cum aminteam mai sus, ceresc? Și dacă mai sunteți dintr-ăștia „anormali”, câți dintre voi vă simțiți în nebunia voastră la superlativ? Continuă să citești →

A căzut o frunză dintr-un copac

Și m-a mirat drumul lung până jos.

Am mai văzut frunze moarte sau

căderi, dar asta m-a mirat tare. Continuă să citești →

O fată cu flori de câmp și cu ochi negri se odihnește într-un balansoar în fața porții; ține pleoapele plecate și tocmai de aceea știu eu că are ochii negri – dacă i-ar fi avut albaștri, i-ar fi ținut deschiși să-i admire lumea. În brațe, după cum spuneam, are un buchet mare de flori de câmp într-o mie de culori… Pe brațe, are două mâneci de voal Continuă să citești →

– Câte cafele îmi vor trebui ca să am răbdare să te-aștept?

– Doar două.

– Una după alta? La „Toulouse”?

– Nu, deloc… Una acum, dacă vrei. Și una când oi apărea accidental lângă dumneata pe stradă sau în metrou.

– Și asta când va fi, dragă domnișoară? Continuă să citești →