București, februarie, 2017…

-N-am… n-am pe nimeni Aia e! Doar eu cu Bunuțul. Nu le pasă, m-au dat afară. Nici câine nu sunt!

București, 2017. Grozăvești Pod. Vin dinspre metrou, absorbită de mine, de ger, de nimicuri. În jur, oameni grăbiți, rebegiți de frig, răsfirați care încotro. Și când e iarnă trotuarul se îngustează, taman bine ca să-i tragi o privire înciudată ăluia care a călcat în fața ta și te-a înghesuit. Dar nu despre asta e vorba. Continuă să citești →

O casă, doi bătrâni

Un capăt de uliță în pantă ascunde o casă de oameni bătrâni. Produleșteni de-o viață întreagă, cu copii mutați la casele lor, trăiesc tihniți într-un timp rotund.

Ion al Lucriții e omul senin, dar aprig, cu păr alb şi fața brăzdată de riduri adânci, care nu-i trădează însă cei 81 de ani. Privește drept îndărăt și speră să mai apuce zile bune. Aglomerat şi mereu în viteză nu-și refuză răgazul unei întoarceri în timp. E împăcat și vesel. Baba lui mănâncă la masă molcom, mai tristă şi mai afectată. Când se uită la el, îl vede iar tânăr şi gata s-o ia de nevastă. Fată săracă. Ion al Lucriții se scarpină în cap și zice cu năduf: „Înainte, ne mâncau păduchii de lemn, așa să știi. Până prin ’60 trăiam pe paturi de rogojină.” Cu pauze lungi pentru a-şi umple golurile, cotrobăie prin amintiri. Memoria nu-l mai ține ca altădată. Continuă să citești →

Am încercat să dibuiesc ceva inteligent, care să convingă, ceva fără fisuri, care sa mă facă să-mi ating scopul. Dar. M-am gândit mult la spațiile goale și am încercat să formulez o strategie care să mă pună în mișcare. Oriceul era la câteva sinapse distanță și mie nu-mi venea nimic. Sau erau prea multe: mașinării ciudate care furnizeze mâncare, un antidot pentru cancer, o minune pe săptămână, un progrămel care să ne facă mai deștepți, o doctorie pentru frumusețe, un leac pentru Continuă să citești →