1. Diminețile în care prindeam fluturi erau printre preferatele mele. Din palme îmi imaginam cum ies mici zâne care urmau să mă vrăjească și parcă auzeam glăscioare care îmi cântau la ureche fel de fel de imnuri întortocheate… Zău, când eram copil, țineam ochii strânși, strânși, și număram secundele și minutele, trăgeam de timp, numai să nu se termine ziua. Mare fiind, timpul trece cu o rapiditate înspăimântătoare, care mă lasă buimacă, să nu mai spun că mă sperie teribil gândul de a dispărea complet de pe fața pământului. Și nici măcar fluturi nu am mai văzut, dovadă că poate și-au găsit un loc mai bun decât pământul ăsta care se învârte cu o viteză uimitoare. Continuă să citești
Arhive etichete: eseu
Constantin CIUCĂ – Regele cu pene
O PRECAUȚIE – Ca să îmi păstrez în continuare o părere bună despre mine, mă feresc de testele de inteligență ca dracul de tămâie.
NU TE AMBALA! – Când o femeie se uită la tine ceva mai insistent în metrou, tu ai impresia că ea se minunează de cât ești tu de arătos. Revino-ți! În timpul ăsta ea efectuează cu tine operații simple de adunare și scădere. Continuă să citești
Ovidiu IVANCU – Arhivă…
Trădare, trădare… de trei ori trădare! Noii Drepţi şi iubirea de NEAM
În vreme de război, trădarea şi trădătorii pot fi definite cu oarecare acurateţe. În vreme de pace, însă, în mod paradoxal, acuzele de trădare se împart în stânga şi în dreapta cu o largheţe şi o generozitate inexplicabile. Cine pleacă din ţară se dovedeşte a fi „trădător”, cine vorbeşte despre ţara lui fără să lăcrimeze poate fi „trădător”, cine se dovedeşte critic la adresa spaţiului în care s-a născut, dacă mai are şi nenorocul de a fi „minoritar” (în cazul României, maghiari, evrei sau romi) este cu siguranţă „trădător”. Două lucruri se cer spuse de la bun început. Într-o societate normală cu toţii suntem minoritari în sensul că majorităţile nu se construiesc aprioric decât în regimuri dictatoriale; în toate celelalte cazuri, majorităţile sunt flexibile şi, semn de normalitate, imprevizibile. Ele se organizează ad-hoc în jurul unor principii şi se destramă atunci când apar alte principii în jurul cărora se pot forma alte majorităţi. În vreme de pace, un individ nu se poate trăda decât pe sine, prin incoerenţa apariţiilor şi discursurilor sale publice. Continuă să citești
Cosmin BUSUIOC – O partidă de şah
Partida de șah de la Itaca sau despre cum i-am câștigat lui Nălucă dreptul de a săpa în pământul lui Ulise… Hulpavii șefi ai companiei Lannister and Co văd pământul doar ca un loc în care ei să își înfigă sondele. Nu le pasă de consecințe! Sug resursele întruna și nu se mai satură! Mânați de această poftă au pus ochii pe solul Itacăi, orașul de legendă al lui Ulise și au plecat într-acolo înarmați cu sonde. Bătrânul Ulise era din nou pus în situația de-a apăra pământul strămoșesc. Dar de când cu politica de dezarmare impusă de Structurile Mondiale, Ulise nu mai putea folosi vechea provocare a trecerii unei săgeți prin inelele a 12 securi, așa că a fost nevoit să improvizeze altceva. Le-a spus lannisterilor că-i va lasă să sape în pământul lui, dacă vor găsi un om care să-l bată la șah. Lannisterii au tras imediat câteva sfori și în Itaca a ajuns Garry Kasparov, campion mondial la șah. Că de, „banii fac pământul să se-nvârtă” şi avioanele să zboare. Continuă să citești
Andreea GHICA – Despre piticul din ibric, planta care se hrănește cu lacrimi și dorințele noastre într-un lampion
* într-o zi vom cuceri lumea
Picioarele prea lungi, pilota prea mică, ne imaginăm cum un câine rău stă la pândă și ne va mușca în orice secundă. Râdem cu poftă și primul lucru pe care îl făceam când ne ridicam din pat, e să ne uităm afară, la nori. Norii mari și pufoși, un fel de vată de zahăr fără gust, ne imaginăm că într-o zi vom cuceri lumea cu imaginația noastră și că vom merge la Hollywood să facem filme naive pentru oameni mari. Continuă să citești
Constantin CIUCĂ – Regele cu pene
DESPĂRȚIRE – În apartamentul ei minuscul de pe Strada Grădinilor, numărul zece, Dulcineea începuse să se fardeze în faţa oglinzii şi chiar era uşor iritată de tuşul acesta de pleoape prost care se lua la cea mai mică atingere. Plânsese puţin, dintr-un motiv pe care nu şi-l mai amintea, şi trebuia deci să fie foarte atentă cum îşi decorează pleoapele. Adevărul era că săptămâna trecută îşi cumpărase şi un ruj nou pe care acum, dacă tot se ducea la Alicante, merita să îl încerce. S-ar putea să îi stea bine. Se pipăi din nou pe sânul stâng, îngrijorată. Bine că scăpase de individ. E adevărat că nodulii dispăruseră în tot timpul în care se culcase cu el însă, totuşi, ce pacoste pe capul ei atâţia ani de zile. Era liberă. Doamne! Ce senzaţie extraordinară! Era din nou liberă să facă ce vrea. Li-be-ră! Evident, trebuia schimbat cercul. Multe trebuiau schimbate. Uf, ce tuş prost… Eeeh, na, că mi-a intrat în ochi! Continuă să citești
Aura CIOBOTARU – Poveste (mic îndreptar pentru iubire)…
Ieșiseră în oraş şi uneori e aşa: o simplă idee pe care o sădești în minte și intră în inconştient, unde o pui fie și ca experiment, capătă o putere pe care nu o mai poți controla. Ci ea te poate controla pe tine, acum. Ideea nu e precum ceva la care tu te gândești, mai des sau mai puțin des. Ideea despre care vorbesc era ceva ce ea ştia. Fiindcă o încuiase adânc în mintea ei. Ea voise să facă un experiment. Și dacă ideea era acolo, ideea că ei doi vor trăi un moment frumos împreună, ea știa că orice ar fi, ei vor trăi momentul acela.. Continuă să citești
Cosmin BUSUIOC – Nordul nu uită!
Dedic aceste rânduri prietenului meu Alexander Soljeniţîn, omul care mi-a spus adevărul!
Într-o zi au fost chemate la apel documentarele care au fost şi sunt difuzate pe canalele de televiziune de specialitate. Nu lipsea nicio temă din aria istorică, socială sau ştiinţifică a lumii. Era prezent chiar şi documentarul despre extratereştrii.
Mă plimbam printre ele, priveam cu atenţie, citeam descrierile şi vizionam trailer-ele care le însoţeau. La intrarea în marea sală, deasupra uşii era scris cu litere mari: AICI E TOT CE S-A ÎNTÂMPLAT! NOI ÎŢI ARĂTĂM ADEVĂRUL! Încântat de aşa oportunitate am străbătut fiecare pavilion, dar ceva m-a uimit: n-am văzut nimic despre comunism, despre Stalin şi a lui „ „pensiune” letală – GULAGUL. Am crezut că poate am omis eu, distras de mulţimea temelor prezente, aşa că am luat-o de la capăt. Dar nu am găsit nimic. Atunci mi-am adus aminte că pentru „NIMIC” se dădeau 10 ani de detenţie în lagărele din Siberia, plus 5 ani de exil. Cine pica în gheara articolului 58 din Codul Penal stalinist, nu avea cum să mai scape. Marele, puternicul, abundentul, ramificatul, variatul, atotcurăţătorul articol 58 epuiza lumea nu atât prin formulările paragrafelor lui, ci prin interpretarea lui laaaaargă. Nu exista sub soare faptă, intenţie, acţiune sau nonacţiune care nu putea fi pedepsită de braţul greu al articolului 58. Era metafizic! Şi atat de mulţi oameni au căzut în gheara lui, încât milioane de oameni din Europa au ajuns să spună: ARTICOLUL 58-MAMA NOASTRĂ A TUTUROR! Continuă să citești
Marius Alexandru DINCĂ – Suntem creați să simțim legături
Mi-e destul de greu să mă organizez și să mai scriu ceva. Pe de altă parte simt o nevoie extraordinară să fac asta. Pentru sufletul meu, pentru mintea mea, pentru a-mi aranja cumva gândurile acolo în raftul ăla dezordonat. Apoi e studenția și chestii d-astea. Da` nu mai știu ce să zic, asta-i viața de student numa` că eu am o tendință și un obicei uimitor de a oscila între două comportamente total diferite. Par un copil drag(asta pentru că am suflet de copil) și n-ai ce să-mi faci dacă mă țin bine de latura asta. Apoi vine nesuferitul ăla de care se ferește toată lumea și îi îndeasă o palmă copilului de nu se vede și trec ușor-ușor la statutul de om normal, serios, cu aspirații înalte, trec pe latura aia academică, bărbătească pentru că bă Alexandre, ai 20 de ani! Continuă să citești
Andreea GHICA – Ne luăm rămas bun în fiecare zi (2)
Dar vezi tu, râdem noi râdem, dar singurătatea nu scutește pe nimeni, și nici moartea, așa că îl ascult pe Kurt pentru că a trăit cândva, poate într-o garsonieră la fel de mică, și plângea ca un descreierat când își scria versurile, și mai târziu s-a sinucis pentru că prea multă lume îl asculta, dar prea puțină îl înțelegea/ pricepi tu cum stau lucrurile.
Ce vreau să spun, de fapt, cu toate acestea? Data trecută… Că încă de mici, învățam să ne luăm rămas bun. Mai întâi de la o bicicletă Pegas pe care ai străbătut un oraș întreg, pentru ca mai apoi de la strada pe care ai făcut primii păși. Curtea bunicilor o să rămână neschimbată, dar nu o să îți mai dea aceeași senzație pe care ți-o dădea când o descopereai în copilărie, iar apusurile vor exista în continuare, dar nu vor mai fi privite la fel. Încetul cu încetul, învățăm să ne luăm rămas bun de la lucruri din ce în ce mai importante: de la o mână de bunic peste care au trecut anii, de la motanul care a crescut în același timp cu tine și care ți-a lăsat, totuși, o cicatrice pe mână pentru toată viața, ca să se asigure că nu îl uiți; de la vocea mamei care nu mai sună chiar ca atunci când te învăța să cânți, ba chiar și de la blugii din liceu care acum abia te mai cuprind. Continuă să citești