Haine din licheni și din brusturi
îmbrăcasem în atemporalul refugiu; soarele scăpăta,
șchiopăta pe deasupra pădurii, pînă cînd
fantasma ploii încețoșă privirilor drumul.
Prin artere coclite călătoria sîngelui
prindea să rupă tăcerea
și o stea căzătoare lăsa în țărîna primordială
semne înșelătoare de viață. Continuă să citești →
O proză scurtă, fără nicio legătură cu asasinarea lui Boris Nemţov, chiar dacă, în percepţia publică, titlul se potriveşte tragicei întîmplări de la zidul Kremlinului.
O CRIMĂ PERFECTĂ
Pe strada Eternităţii din oraşul S., chiar la lumina zilei, s-a petrecut o cumplită tragedie. Un ornament în formă de cap de leu, din piatră, se desprinse cu de la sine putere de pe frontonul clădirii pe care scria „Anno Domini 1921” şi în traiectoria sa spre trotuar, lovi în cap o femeie. Femeia muri pe loc. Şi pentru că „făptaşul” zăcea făcut şi el ţăndări lângă trupul însângerat al femeii, localnicilor nu le rămânea decât ca printr-o căutare minuţioasă, de detectivi particulari, să găsească, cum, necum, vinovatul. Continuă să citești →
Trebuia să plece din Dealul Cotrocenilor „il capo di tutti capi”, lăsînd în urmă două mandate dezastruoase şi ruşinea a două suspendări succesive, ca să înţelegem mai bine dimensiunea jafului naţional întîmplat sub oblăduirea sa. Desigur, oblăduirea este un eufemism pentru că n-am nicio îndoială că uriaşa lăcomie şi imensa sete de parvenire a personajului, probate vreme de 25 de ani, au făcut repede prozeliţi, la fel de repede luaţi sub comandă directă. Ajunsă la ananghie, bună parte a clasei politice, fără alte merite decît aceea de a-i fi respirat aerul timp de 10 ani, de a evolua pe orbita şi sub înaltul său patronaj, încearcă să-şi găsească scăparea în delaţiune şi datul în gît al partenerilor de matrapazlîcuri. Continuă să citești →
LEGISLATIVĂ – Un vecin îmi spune, foarte tranșant, că pe el, chestiunea cu alegeri locale în unul sau două tururi, îl doare drept în tur. Într-unul singur! Continuă să citești →
Mic îndreptar de parvenire – MICA SIRENĂ ( basm de adormit peștii )…
Public, reluînd aici și făcînd-o prin lentilele și cu mijloacele pamfletului, despre cîteva din personajele galeriei din cartea ”Insectarul Portocaliu”, scrisă cu ace de gămălie și apărută la editura ”Limes” în primăvara lui 2012. Carte nepromovată de editură din motive de partipriuri… coloristice, de conjunctură! Nu-i mai puțin adevărat că nici autorul, tributar unei rețineri și-a unei modestii funciare, dar păguboase, nu s-a priceput să o scoată în lume. O face astăzi, cu credința că întreaga caracterologie a personajelor își păstrează intactă actualitatea, precum și interesul de moment al societății civile, ori doar a unei anumite părți a ei.Continuă să citești →
Martirii nu au vrut decît,
să fie pur și simplu oamenii normali.
Un guler alb să poarte, nu funia la gît,
și-n rest, în suflet să sădească portocali. Continuă să citești →
În ţara aceea balcanică, meridional – temperată, acolo unde mîncarea naţională a locuitorilor ei, mămăliga, se spunea că nu poate exploda decît în cerul gurii, venise ceea ce puţini şi-ar fi închipuit: vremea mişcărilor de stradă, a demonstraţiilor asurzitoare, în sfîrşit, a protestelor violente. Venise, carevasăzică, vremea schimbării. Revoluţia sau ceea ce Malaparte numise drept tehnici insurecţionale de cucerire a puterii, era în toi. Lipsurilor zilnice, umilinţelor de tot felul, îndoctrinării atroce de venită cu timpul caricaturală, în fapt, un anticorp social, li se întrevedeau sfîrşitul, chiar dacă nu foarte clar şi nu în deplină măsură a consecinţelor. ‚, Dumnezeu ştie cum va arăta ziua de mîine, cum va decurge viaţa lor în bună parte schilodită”, gîndeau cetăţenii acelei ţări, dar cel puţin, acum, erau frenetici. Ca o cascadă prăvălită în trepte, făcînd aerul să vibreze, rumoarea se preschimba cu repeziciune în tumult şi în vuiet, teama şi îndoiala în certitudinea unui fapt împlinit adus de un strigăt eliberator : perechea de dictatori a acelei ţări plecase. Da, fugiseră, abandonaseră clădirile monumentale din granit şi din marmură bătute în stemele şi însemnele puterii absolute. Se desprinseră în grabă din birourile somptuoase de unde hotărîseră, ca liberi arbitrii, ce e bine şi ce e rău pentru fiinţele acelei ţări, fără să-i întrebe nimic niciodată. Lăsară în urmă galoanele vieţii de demnitari supremi cu care îi hărăzise ultimul sfert de veac printr-un capriciu neştiut al destinului. Continuă să citești →
– Nu vă supăraţi, vă rog ! De la ce linie pleacă trenul de Viena ?
Cineva îmi indicase în grabă peronul şi acum, ţâşnind ca din puşcă, alergam în direcţia lui, se vede treaba într-un fel caraghios, stânjenit de geanta de voiaj ce-mi aluneca de pe umăr cu fiecare pas săltat.
Preocupat cu suitul în tren, mai apucasem să arunc o privire pe Continuă să citești →
IOAN VIȘTEA este poet și prozator, locuitor al unei capitale românești, Târgoviște (cum spune) și autorul Jurnalului de la Mahala…
În ţara aceea balcanică, meridional – temperată, acolo unde mâncarea naţională a locuitorilor ei, mămăliga, se spunea că nu poate exploda decât în cerul gurii, venise ceea ce puţini şi-ar fi închipuit: vremea mişcărilor de stradă, a demonstraţiilor asurzitoare, în sfârşit, a protestelor violente. Venise, carevasăzică, vremea schimbării. Continuă să citești →