TANTI ANETA – Tanti Aneta avea peste 35 de ani și nu se mai mărita. Altele de vârsta ei mergeau la oraș, se angajau pe la fabrici, ea – la CAP și mai mult pe lângă mamă. Până la urmă, sub presiunea părinților, a mulților frați și surori, a acceptat să se mărite. „Fie cum a fi – zicea – numai să nu bea”. Și a găsit pe unul, nu știu cum, într-un sat departe. Nea Costică era tractorist, mai fusese însurat, dar la vârsta ei tanti Aneta a trebuit să se mulțumească și așa. În fine, „s-au luat”, cum se zice. Nea Costică era un băiat bun ca pâinea caldă, cuminte, la locul lui, muncitor. Lucra toată ziua pe tractor. Seara, după ce se dădea jos, mergea ață la crâșmă și acolo rămânea până îl dădea gestionarul afară. Pe urmă, avea grijă să-și facă rezerve, și bea mai toată noaptea, cu amici de pahar sau singur. Dădea pe băut tot ce câștiga. Continuă să citești
Arhive autor: Cultura de sâmbătă
Gheorghe SCHWARTZ – Proza de sâmbătă
1. Cine unde ajunge?
În comunicarea sa la Congresul de la Viena, profesorul Rabenberg a prezentat, în Anexe, câteva Studii de caz ilustrative pentru demonstraţia sa. De pildă, paralela Rupert Bjornson şi Julius Zimberlan. Cei doi au fost colegi de şcoală, ba chiar colegi de bancă vreme de şapte ani (după spusele lui Rupert) ori vreme de doar şase ani (după cum a declarat Julius). Umblând în arhiva gimnaziului, Rabenberg a găsit că amândoi au avut note extrem de modeste, abia târându-se dintr-o clasă în alta. (Ba, în clasa a cincia au rămas repetenţi. Amândoi!) Nici la rubrica Purtare n-au stat mult mai bine. Rupert a fost sancţionat pentru furt în magazinul de pielărie, iar Julius pentru scandalul în stare de ebrietate la LOYD, unde, de altfel, elevii nici n-aveau voie să intre. Rezultatul: Rupert Bjornson a ajuns consilier municipal şi, pe urmă, chiar primarul oraşului natal. În mandatul său, s-a ridicat edificiul Operei, au luat fiinţă Uzinele Robo, cele care au absorbit toţi şomerii din localitate şi din împrejurimi şi a fost făcut navigabil râul. S-a căsătorit şi are trei copii, toţi cu studii superioare. Julius Zimberlan a deschis un magazin de unelte de pescuit, dând faliment după doar câteva luni. Pentru că nu şi-a plătit pensia alimentară, a făcut mai multe luni de puşcărie. Într-un cuvânt, a devenit un homeless, un nenorocit, poate singurul şomer din oraş. Aşadar, deşi au pornit de la premise asemănătoare, cei doi au urmat traiectorii cu totul diferite. De ce? Iată marea întrebare! Profesorul Rabenberg, în spiritul comunicării sale, pretinde că de vină ar fi alimentaţia de care au avut parte cei doi subiecţi în copilărie: fântâna din curtea familiei Bjornson conţine apă cu mult fier, în vreme ce fântâna din curtea casei unde a copilărit Zimberlan nu are decât zinc. Deşi ipoteza aceasta nu este pe deplin dovedită, primarul Bjornson a iniţiat un program de ameliorare a apei din localitate. Cum opoziţia locală n-a văzut în sumele alocate acestui demers o prioritate, ziarul PREZENTUL a criticat dur şi teoria profesorului Rabenberg. Astăzi, părerile sunt împărţite în domeniu. Continuă să citești
Ioan VIȘTEA – O povestire altfel…
DRAGĂ STOLO,
Afară stă să ningă. Pe bune, nu e vorba de niciun clip electoral cu preşedintele tău în rolul meteorologului trufaş care ar putea schimba oricînd ploaia cu zăpada cu acelaşi efect. Nu, stă să ningă real, dragă Stolo, stă să ningă abundent, în beneficiul culturilor agricole, a bazinelor hidrografice şi spre bucuria împătimiţilor slalomurilor, fandărilor şi eschivelor pe schiuri între care ştiu că te numeri. Ei, da, iată cîteva din procedeele de succes pe care le-ai exersat şi în politică fără să-ţi pese cîtuşi de puţin ce dezamăgiri şi ce imagine terfelită laşi în urma traseului tău. Azi-mîine, odată intrat în vîrtejul şi traiectoria coborîrii, aceleaşi procedee te îndreaptă spre linia de sosire. Odată ajuns la capătul cursei, puteai să fii, dragă Stolo, un învingător, dar tarele caracterului tău ţi-au rezervat destinul unui alergător de pluton cu toată arama întipărită, dată pe faţă de atîta efort mistificator. Continuă să citești
Alexandra MOCANU – Ion al Lucriții
O casă, doi bătrâni
Un capăt de uliță în pantă ascunde o casă de oameni bătrâni. Produleșteni de-o viață întreagă, cu copii mutați la casele lor, trăiesc tihniți într-un timp rotund.
Ion al Lucriții e omul senin, dar aprig, cu păr alb şi fața brăzdată de riduri adânci, care nu-i trădează însă cei 81 de ani. Privește drept îndărăt și speră să mai apuce zile bune. Aglomerat şi mereu în viteză nu-și refuză răgazul unei întoarceri în timp. E împăcat și vesel. Baba lui mănâncă la masă molcom, mai tristă şi mai afectată. Când se uită la el, îl vede iar tânăr şi gata s-o ia de nevastă. Fată săracă. Ion al Lucriții se scarpină în cap și zice cu năduf: „Înainte, ne mâncau păduchii de lemn, așa să știi. Până prin ’60 trăiam pe paturi de rogojină.” Cu pauze lungi pentru a-şi umple golurile, cotrobăie prin amintiri. Memoria nu-l mai ține ca altădată. Continuă să citești
Petrică STOICA – Printre rânduri
Fusese o vară enervantă, cu prea puţin soare şi prea multe ploi, sub a căror apăsare pământul căpătase o nuanţă borşită, prin care se întrezărea vag verdele plin de viaţă de odinioară. Dezamăgirile se ţinuseră lanţ, de parcă s-ar fi vorbit dinainte care şi când să apară, fiecare mai urâtă şi mai greu de suportat. Bicicleta zăcea aruncată într-un colţ al curţii, abandonată sub o streaşină care nu reuşise să o apere de umezeală. Din cadrul ei metalic mustea acum rugina, care se împreuna undeva mai jos cu vaselina neagră de pe lanţ. Continuă să citești
Octavian SOVIANY – Legende nordice (1)
Înainte ca pământul şi cerul să fi fost create, exista o prăpastie mare care se numea Ginungagap. Pe cele două părți ale acestei prăpăstii erau două lumi: Nifelhen, lumea Întunericului şi a frigului, precum şi Muspelhem, lumea focului. Dintr-o fântână din Nifelhen se revărsau la vale în Ginugagan douăsprezece râuri. Aceste râuri, care se numeau Elivägor, înghețau de îndată ce ajungeau în prăpastie. Ginungagap s-a umplut în felul acesta cu un munte înalt de gheață. Dar atunci scânteile din Muspelhen, căzute pe ghețar, au început să topească şi să facă să picure gheața. Din aceste picături s-au format două creaturi însuflețite: un uriaş pe nume Yme şi o vacă: Audumbla. Continuă să citești
Constantin CIUCĂ – Regele cu pene
O PRECAUȚIE – Ca să îmi păstrez în continuare o părere bună despre mine, mă feresc de testele de inteligență ca dracul de tămâie.
NU TE AMBALA! – Când o femeie se uită la tine ceva mai insistent în metrou, tu ai impresia că ea se minunează de cât ești tu de arătos. Revino-ți! În timpul ăsta ea efectuează cu tine operații simple de adunare și scădere. Continuă să citești
Ovidiu IVANCU – Arhivă…
Trădare, trădare… de trei ori trădare! Noii Drepţi şi iubirea de NEAM
În vreme de război, trădarea şi trădătorii pot fi definite cu oarecare acurateţe. În vreme de pace, însă, în mod paradoxal, acuzele de trădare se împart în stânga şi în dreapta cu o largheţe şi o generozitate inexplicabile. Cine pleacă din ţară se dovedeşte a fi „trădător”, cine vorbeşte despre ţara lui fără să lăcrimeze poate fi „trădător”, cine se dovedeşte critic la adresa spaţiului în care s-a născut, dacă mai are şi nenorocul de a fi „minoritar” (în cazul României, maghiari, evrei sau romi) este cu siguranţă „trădător”. Două lucruri se cer spuse de la bun început. Într-o societate normală cu toţii suntem minoritari în sensul că majorităţile nu se construiesc aprioric decât în regimuri dictatoriale; în toate celelalte cazuri, majorităţile sunt flexibile şi, semn de normalitate, imprevizibile. Ele se organizează ad-hoc în jurul unor principii şi se destramă atunci când apar alte principii în jurul cărora se pot forma alte majorităţi. În vreme de pace, un individ nu se poate trăda decât pe sine, prin incoerenţa apariţiilor şi discursurilor sale publice. Continuă să citești
Cosmin BUSUIOC – O partidă de şah
Partida de șah de la Itaca sau despre cum i-am câștigat lui Nălucă dreptul de a săpa în pământul lui Ulise… Hulpavii șefi ai companiei Lannister and Co văd pământul doar ca un loc în care ei să își înfigă sondele. Nu le pasă de consecințe! Sug resursele întruna și nu se mai satură! Mânați de această poftă au pus ochii pe solul Itacăi, orașul de legendă al lui Ulise și au plecat într-acolo înarmați cu sonde. Bătrânul Ulise era din nou pus în situația de-a apăra pământul strămoșesc. Dar de când cu politica de dezarmare impusă de Structurile Mondiale, Ulise nu mai putea folosi vechea provocare a trecerii unei săgeți prin inelele a 12 securi, așa că a fost nevoit să improvizeze altceva. Le-a spus lannisterilor că-i va lasă să sape în pământul lui, dacă vor găsi un om care să-l bată la șah. Lannisterii au tras imediat câteva sfori și în Itaca a ajuns Garry Kasparov, campion mondial la șah. Că de, „banii fac pământul să se-nvârtă” şi avioanele să zboare. Continuă să citești
Andreea GHICA – Despre piticul din ibric, planta care se hrănește cu lacrimi și dorințele noastre într-un lampion
* într-o zi vom cuceri lumea
Picioarele prea lungi, pilota prea mică, ne imaginăm cum un câine rău stă la pândă și ne va mușca în orice secundă. Râdem cu poftă și primul lucru pe care îl făceam când ne ridicam din pat, e să ne uităm afară, la nori. Norii mari și pufoși, un fel de vată de zahăr fără gust, ne imaginăm că într-o zi vom cuceri lumea cu imaginația noastră și că vom merge la Hollywood să facem filme naive pentru oameni mari. Continuă să citești