Alți oameni de ieri și alți oameni de azi… Continuăm să îi descoperim, continuăm să îi aducem în fața cititorilor noștri, cu recunoștință și prețuire… Și sperăm să-i regăsim și în viitoarea ediție a Enciclopediei orașului nostru…
Profesorul universitar dr. Gheorghe Bucur Continuă să citești
Bianca Marinescu; despre copilărie și despre muncile ei
Bianca Marinescu este copilul care pune în umbră indiferența, care, cu forțe proprii, amplificate de hărnicie, dăruire și talent, impune un mod de viață care deja impresionează și impulsionează dorința noastră de a admira și de a privi mai atent persoanele din jurul nostru, persoanele care vor și care pot să facă ceva pentru domeniul căruia s-au dăruit. Acestea toate sunt motivele care o încurajează și o încarcă pe sportiva de top în devenire, sunt mărcile care îi fac din ce în ce mai vizibilă prezența și sunt calitățile care umbresc posibilele mici scăpări sau căderi. Bianca Marinescu dezvoltă o capacitate de disciplină a personalității ei care o face de fiecare dată să nu scadă, să nu lase garda mai jos de unde era până atunci și să se vadă întotdeauna plusul, ceea ce a câștigat și a realizat cu fiecare etapă parcursă. Continuă să citești
DESPRE CǍRŢI, ACTUALITATE ŞI INSULE PUSTII
Pornind de la acea leapşă cu cărţi care s-a desfășurat pe facebook, m-am tot gândit ce aş lua eu cu mine pe o insulă pustie; nu e prima dată când fac asta, mi se pare provocator să reflectez la ce lucruri sunt atât de importante în existenţa mea încât să nu pot trăi fără ele, chit că nu prea cred să mai fie multe insule pustii în lume, pentru că la câţi suntem pe pământ ne extindem pe unde putem; nu mai spun că nu mă dau în vânt după întoarcerea la natură şi că nici n-am bani pentru o croazieră în jurul lumii în timpul căreia să naufragiez pe vreun ţărm de ocean. Oricum, e interesant că întrebarea stereotipă se referă la ce ai lua pe-o insulă pustie, nu la pe cine, dovadă că obiectele contează mai mult decât oamenii, că – la o adică – fără tacâmuri nu poţi trăi, dar fără maică-ta te obişnuieşti tu în timp, trebuie doar să ai grijă la priorităţi. Dar asta e o altă discuţie… Continuă să citești
Şcoala este de multe ori un teatru de război. Se dau bătălii aprige între părinţi şi profesori, dar mai ales între părinţi şi elevi. Îmi amintesc cu tristeţe şi chiar dezgust de o fostă colegă din Ardeal (ce ironie în alăturarea de cuvinte !) care, după fiecare oră, venea în cancelarie şi începea să-şi împrăştie veninul prin toate colţurile. De obicei, în pauze, profesorii fac schimb buimac de cataloage, mai sorb un strop de cafea, mai o reţetă de zacuscă şi tot în cele zece minute glorioase, aruncăm un ochi şi pe planificări şi mai răsfoim o dată manualul. Se mai întâmplă să mai şi bombănim din când în când, că deh, aşa-i omu’cârcotaş, dar doamna în cauză ducea critica destructivă, de altfel, pe culmile exagerării. Cine ar fi auzit-o, ar fi crezut că elevii dânsei erau demoni în trup de copil. Parcă ar fi fost Zeus al didacticii – tuna şi fulgera fără-ncetare ! Continuă să citești
Alți oameni de ieri și alți oameni de azi… Continuăm să îi descoperim, continuăm să îi aducem în fața cititorilor noștri, cu recunoștință și prețuire… Și sperăm să-i regăsim și în viitoarea ediție a Enciclopediei orașului nostru…
MIHAI EFTENIE Continuă să citești
Mircea Alexandru Cotârță și dezmeticirea fluidă a prozei onirice
Mircea Alexandru Cotârță scrie o proză lichidă, scrie o proză pe care de fapt o toarnă în forme mai mult sau mai puțin fixe, forme care pe parcurs o cristalizează și îi dau, într-un final, consistență. Proza acestui autor are o autonomie mascată în imagini puternic metaforizate și ascunse în hainele cuvintelor pe care le folosește. Nuanțele folosite sunt la început vizibile, după care ușor, ușor se transparentizează și te lasă să privești și să vezi înăuntru. Artisticitatea este una dintre marile caracteristici a acestui imperiu fantastic impus, un fantastic propus pentru a evidenția alunecarea, balansarea autorului și a poveștilor lui în lumile construite. Mircea Alexandru Cotârță are veleități de explorator nocturn și de trăitor diurn, are abilitatea de a-și împărți orele de zi și pe cele de noapte pentru a face să încapă, bine proporționate, stările lui, exorcismele finale care îl eliberează și îi golesc mintea fecundă. Continuă să citești
Alți oameni de ieri și alți oameni de azi… Continuăm să îi descoperim, continuăm să îi aducem în fața cititorilor noștri, cu recunoștință și prețuire… Și sperăm să-i regăsim și în viitoarea ediție a Enciclopediei orașului nostru…
Arhitect Vasile Țelea Continuă să citești
Atena Gabriela Stochiță – Puterea iubirii de cuvinte
Atena Gabriela Stochiță este scriitorul care are harul prezenței, este tipul de scriitor care are acel simț ce întregește existența și toate trăirile care încap în ea, cu toate dedesubturile ei, vizibile sau nu. Scrie bucurându-se de acest fapt și dându-i totodată acestei îndeletniciri un fel de aură a gingășiei și a sensibilității, care o întregește ca scriitor. Starea de scris îi alimentează des și cu putere rezervele de energie, făcând ca rezultatele acestei încărcări repetate să se vadă firesc în toate cuvintele care se adună și formează cărțile ei. Viața pentru Atena Gabriela Stochiță este o compunere permanentă de vieți alăturate ei și bine văzute, este ceea ce îi hrănește fiecare zi și fiecare gest creativ. Continuă să citești
Ia-mi și mie un animăluț!
Cu mult drag, doamnei Mihaela MARIN, mare iubitoare de animale…
Exceptând ultimii 8 ani, când mai mult dintr-un capriciu am devenit stăpânii vremelnici ai unei curţi, am locuit la bloc. Cu tot ceea ce a însemnat acest lucru, mai ales în anii comunismului… Când, chiar şi pentru bunicii mei de la Argeş, locuitori ai uneia dintre puţinele zone scăpate de tăvălugul colectivizării, dar cu pământul împuţinat, îmbătrâniţi de nevoi şi de prea mulţi copii, devenise foarte greu să aibă animale în bătătură. Câinele nu a lipsit niciodată din curtea lor şi, aproape invariabil, s-a numit Azorel. Aşa că noi, fratele meu şi cu mine, ne-am bucurat în copilărie de prezenţa acestora, atunci când scăpam de cheia de la gât, şi mama ne „surghiunea”, nu pentru mult timp, în curtea bătrânilor, la mamaie şi la tataie. Continuă să citești
Amintiri de acum un sfert de veac; revigorarea învăţământului dâmboviţean în perioada 1990 – 1993
Există realizări ale Inspectoratului Şcolar Judeţean Dâmboviţa, din perioada ianuarie 1990 – septembrie 1993, pe care le consider a fi exercitat o influenţă notabilă asupra mediului educativ, care nu au fost cercetate îndeajuns sau, şi mai grav, erau cunoscute, dar au fost scăpate din vedere sau prezentate eronat, în unele lucrări locale sau Enciclopedii, ducând la concluzii regretabile. Continuă să citești
