TANTI ANETA – Tanti Aneta avea peste 35 de ani și nu se mai mărita. Altele de vârsta ei mergeau la oraș, se angajau pe la fabrici, ea – la CAP și mai mult pe lângă mamă. Până la urmă, sub presiunea părinților, a mulților frați și surori, a acceptat să se mărite. „Fie cum a fi – zicea – numai să nu bea”. Și a găsit pe unul, nu știu cum, într-un sat departe. Nea Costică era tractorist, mai fusese însurat, dar la vârsta ei tanti Aneta a trebuit să se mulțumească și așa. În fine, „s-au luat”, cum se zice. Nea Costică era un băiat bun ca pâinea caldă, cuminte, la locul lui, muncitor. Lucra toată ziua pe tractor. Seara, după ce se dădea jos, mergea ață la crâșmă și acolo rămânea până îl dădea gestionarul afară. Pe urmă, avea grijă să-și facă rezerve, și bea mai toată noaptea, cu amici de pahar sau singur. Dădea pe băut tot ce câștiga. Continuă să citești
Arhive etichete: proză
Gheorghe SCHWARTZ – Proza de sâmbătă
1. Cine unde ajunge?
În comunicarea sa la Congresul de la Viena, profesorul Rabenberg a prezentat, în Anexe, câteva Studii de caz ilustrative pentru demonstraţia sa. De pildă, paralela Rupert Bjornson şi Julius Zimberlan. Cei doi au fost colegi de şcoală, ba chiar colegi de bancă vreme de şapte ani (după spusele lui Rupert) ori vreme de doar şase ani (după cum a declarat Julius). Umblând în arhiva gimnaziului, Rabenberg a găsit că amândoi au avut note extrem de modeste, abia târându-se dintr-o clasă în alta. (Ba, în clasa a cincia au rămas repetenţi. Amândoi!) Nici la rubrica Purtare n-au stat mult mai bine. Rupert a fost sancţionat pentru furt în magazinul de pielărie, iar Julius pentru scandalul în stare de ebrietate la LOYD, unde, de altfel, elevii nici n-aveau voie să intre. Rezultatul: Rupert Bjornson a ajuns consilier municipal şi, pe urmă, chiar primarul oraşului natal. În mandatul său, s-a ridicat edificiul Operei, au luat fiinţă Uzinele Robo, cele care au absorbit toţi şomerii din localitate şi din împrejurimi şi a fost făcut navigabil râul. S-a căsătorit şi are trei copii, toţi cu studii superioare. Julius Zimberlan a deschis un magazin de unelte de pescuit, dând faliment după doar câteva luni. Pentru că nu şi-a plătit pensia alimentară, a făcut mai multe luni de puşcărie. Într-un cuvânt, a devenit un homeless, un nenorocit, poate singurul şomer din oraş. Aşadar, deşi au pornit de la premise asemănătoare, cei doi au urmat traiectorii cu totul diferite. De ce? Iată marea întrebare! Profesorul Rabenberg, în spiritul comunicării sale, pretinde că de vină ar fi alimentaţia de care au avut parte cei doi subiecţi în copilărie: fântâna din curtea familiei Bjornson conţine apă cu mult fier, în vreme ce fântâna din curtea casei unde a copilărit Zimberlan nu are decât zinc. Deşi ipoteza aceasta nu este pe deplin dovedită, primarul Bjornson a iniţiat un program de ameliorare a apei din localitate. Cum opoziţia locală n-a văzut în sumele alocate acestui demers o prioritate, ziarul PREZENTUL a criticat dur şi teoria profesorului Rabenberg. Astăzi, părerile sunt împărţite în domeniu. Continuă să citești
Ioan VIȘTEA – O povestire altfel…
DRAGĂ STOLO,
Afară stă să ningă. Pe bune, nu e vorba de niciun clip electoral cu preşedintele tău în rolul meteorologului trufaş care ar putea schimba oricînd ploaia cu zăpada cu acelaşi efect. Nu, stă să ningă real, dragă Stolo, stă să ningă abundent, în beneficiul culturilor agricole, a bazinelor hidrografice şi spre bucuria împătimiţilor slalomurilor, fandărilor şi eschivelor pe schiuri între care ştiu că te numeri. Ei, da, iată cîteva din procedeele de succes pe care le-ai exersat şi în politică fără să-ţi pese cîtuşi de puţin ce dezamăgiri şi ce imagine terfelită laşi în urma traseului tău. Azi-mîine, odată intrat în vîrtejul şi traiectoria coborîrii, aceleaşi procedee te îndreaptă spre linia de sosire. Odată ajuns la capătul cursei, puteai să fii, dragă Stolo, un învingător, dar tarele caracterului tău ţi-au rezervat destinul unui alergător de pluton cu toată arama întipărită, dată pe faţă de atîta efort mistificator. Continuă să citești
Alexandra MOCANU – Ion al Lucriții
O casă, doi bătrâni
Un capăt de uliță în pantă ascunde o casă de oameni bătrâni. Produleșteni de-o viață întreagă, cu copii mutați la casele lor, trăiesc tihniți într-un timp rotund.
Ion al Lucriții e omul senin, dar aprig, cu păr alb şi fața brăzdată de riduri adânci, care nu-i trădează însă cei 81 de ani. Privește drept îndărăt și speră să mai apuce zile bune. Aglomerat şi mereu în viteză nu-și refuză răgazul unei întoarceri în timp. E împăcat și vesel. Baba lui mănâncă la masă molcom, mai tristă şi mai afectată. Când se uită la el, îl vede iar tânăr şi gata s-o ia de nevastă. Fată săracă. Ion al Lucriții se scarpină în cap și zice cu năduf: „Înainte, ne mâncau păduchii de lemn, așa să știi. Până prin ’60 trăiam pe paturi de rogojină.” Cu pauze lungi pentru a-şi umple golurile, cotrobăie prin amintiri. Memoria nu-l mai ține ca altădată. Continuă să citești
Petrică STOICA – Printre rânduri
Fusese o vară enervantă, cu prea puţin soare şi prea multe ploi, sub a căror apăsare pământul căpătase o nuanţă borşită, prin care se întrezărea vag verdele plin de viaţă de odinioară. Dezamăgirile se ţinuseră lanţ, de parcă s-ar fi vorbit dinainte care şi când să apară, fiecare mai urâtă şi mai greu de suportat. Bicicleta zăcea aruncată într-un colţ al curţii, abandonată sub o streaşină care nu reuşise să o apere de umezeală. Din cadrul ei metalic mustea acum rugina, care se împreuna undeva mai jos cu vaselina neagră de pe lanţ. Continuă să citești
Octavian SOVIANY – Sovianysme
Sunt un monstru: sunt sărac, sunt scriitor, sunt hetero, fumez, am băut, mi-au plăcut femeile, mănânc carne, mi-am făcut teza de doctorat pe bune, am un nivel de instrucţie relativ ridicat, nu fac greșeli de ortografie, mama a fost pe jumătate unguroaică…. dar îmi place de mine așa cum sunt…
Nici nu trecut bine şocul operaţiei de polipi, când m-am îmbolnăvit iar. Febră mare, greţuri, vomitături, tot corpul acoperit de nişte erupţii urâte. Se bănuia că am pojar. Dar pentru că febra nu dispărea, a fost alertată salvarea. Aceasta a venit, m-a întors pe toate părţile, m-a cercetat în gât şi a pronunţat sentinţa: nu era pojar, era mult mai rău, era scarlatină. Trebuia să fiu dus urgent la spital. Continuă să citești
OVIDIU IVANCU – Marele dezgust
Începusem să scriu aceste povești pe când încă eram în India. Atunci, însă, nu le-am putut publica, din motive evidente. Acum, la ceva ani distanță de la momentele în care ele s-au petrecut, poate că nu vor mai cauza atâtea probleme personajelor. Am scris deja patru povești, însă am abandonat momentan proiectul. Nu pot încă scăpa de senzația că, istorisindu-le, punându-le pe hârtie, comit o impietate.
Toţi eroii următoarei poveşti îmi sunt bine cunoscuţi. Am auzit întâmplarea de la chiar personajul ei feminin. Ceea ce m-a şocat atunci şi ceea ce voi încerca să redau acum este, într-adevăr, marele dezgust cu care ea mi-a fost istorisită. Mi-am adus apoi aminte de un mail pe care l-am primit cu câteva luni în urmă de la o cititoare a blogului meu. Şi ea îmi spunea, de data aceasta cu disperare, aceeaşi poveste. Continuă să citești
Ionuţ CRISTACHE – Bătrâna Doamnă și aurolacul (roman în serial, episodul 1)
Bătrâna Doamnă Arlette Pambuccian a încercat să înțeleagă jocul fremătător al culorilor. Fără speranță… Era prinsă într-o psihologie subterană și privea tulburată și crispată în jur, din sufrageria uriașă, încărcată cu mobilă masivă și prăfuită. Avea chipul decupat dintr-o hârtie colorată și lucioasă. Când razele de soare se izbeau de geamul mare, rotund, cât jumătate din perete, ea tresărea cu mișcări domoale, cu grijă, de parcă n-ar fi dorit să deranjeze lumina așezată peste sticla umedă a ferestrelor.
–A dracului păcătoasa asta de viață, îi spusese în seara trecută nenea Turda, vecinul de peste stradă, fost maistru la Timpuri Noi, drojdier de cartier agitat și unsuros, care o vizita tot mai des în ultima vreme. Continuă să citești
Radu PĂRPĂUȚĂ – Povestitorul
UN FRAGMENT… – dintr-un text la care scriu, cu mari ambiții acum: Mănâncă și se gândește la durere. La durerea lui, la durere în genere. Da, n-o simți la început aproape deloc, dar ea vine, te încalecă încetul cu încetul. Ca la rodeo. Ești sălbatic, inconștient de fericit și haști! îți sare în spate. Tu ești tânăr, fericit, inconștient deci, te simți iubit, dar durerea lucrează, borhotește încetul cu încetul, pe tăcute, iar tu habar n-ai că există. Însă pixelii ei se adună până ce rezoluția durerii devine clară. Tu crezi că fericirea e perpetuă… Ca-n copilărie, când se trezea duminica dimineața în dangătul clopotelor bisericii din apropiere. Razele soarelui se jucau pe patul lui, umbrele crengilor de vișin săltau tremurătoare pe pereți… Și viața i se părea îmbelșugată, încântătoare. Doar sărea fereastra și, gata, era în grădină, între pruni și vișini, nu-i mai sta gura cărăbănind prune, și cireșe, și zarzăre. Găsea „cucoși”, acei monștri acri ai prunelor, dar nu le dădea importanță – îi arunca cât colo! Însă acolo era diformitatea, urâțenia, durerea. Pe atunci nu-i păsa. Iar după aceea… Ce a mai fost după aceea în viață? La drept vorbind, nimic. Continuă să citești
Petrică STOICA – Printre rânduri (Printre gânduri)
Uneori intru într-un soi de amorţeală care mă împiedică să îmi adun gândurile răvăşite de atrocitatea vieţii, căzută iremediabil într-o rutină bolnăvicioasă. De fapt, este mai degrabă un soi de imponderabilitate a minţii, rămasă suspendată undeva în gol, de unde este greu de ghicit linia orizontului. Să zicem gol existenţial, deşi termenul este clar exagerat şi voit ales astfel încât să pară deplasat. Stau şi privesc aiurea şi îndelung, aşteptând să mă lovească brusc o clipă de inspiraţie, cea care dezleagă şirul vorbelor. Semăn oarecum cu o maşinărie descărcată peste noapte şi care are nevoie de nişte cabluri de curent să o ajute să pornească. Apoi, pusă în mişcare forţat, îşi vede singură de treaba ei. Totul e să iasă din acea stare amorfă, în care nici măcar silabele nu se mai articulează, ci zac dezlânate pe o aţă atemporală. Ei da, efortul de a mă direcţiona către un scop anume nu face decât să mă îndepărteze de el. Derapez în cu totul alte direcţii. Blocajul este la locul lui şi nu se dă bătut nicicum. Îmi zâmbeşte în bătaie de joc, din capătul opus al dexterităţii lingvistice, ca un adversar care ştie că a câştigat lupta înainte ca aceasta să înceapă cu adevărat. Continuă să citești