Pe scurt, că pe lung mă înşir prea mult şi nu mai termin… E ceva drăgăstos, iubire, nebunie mare, ieşiri la jumătatea săptămânii, înconjuraţi de frigul lui Decembrie, e ca data trecută tot aroma ta ce ţine de cald, e atât şi mult mai mult, cu dedicaţie ţie.
Eu dacă nu iubesc, nu mă simt bine. Nu ştiu să explic treaba asta, poate că mă cred eu mai special şi autentic şi inventez poveşti de vis Continuă să citești
Actorului…
E miercuri. În graba cu care îți îndrepți pașii spre oriunde, realizezi că afară e frig. Frigul ăla interior, dar cumva… exteriorizat. Scoți aburi. Te îngropi în hârtii, în replici, în sala ta de forță, în sala cu scaune. Faci exerciții cu publicul. Le ridici la fileu tot felul de picanterii cu ghes, și uneori onomatopeele nu încetează să apară. Nu există nici o cortină între tine și prietenii tăi. Posezi mersul ăla galeș, cu țigara între arătător și mijlociu, și nu-ți mai încapi în piele de boem ce ești. Vezi în prietenii tăi numai frunze arămii, copaci goi, rimă albă, și-un surâs ciudat, Continuă să citești
Bătrânii oftau şi scriau scrisori. Hârtia era veche şi îndoită la colţuri, iar plicurile erau galbene, dar noi. Stăteau amândoi la un birou de mahon; un birou masiv cu multe sertare pline cu foarfece, capse, scoci, pixuri şi alte lucruri scriitoriceşti. Aveau două scaune tot de lemn cu câte o perină groasă cu model tradiţional. Al lui era îndreptat spre dreapta, iar al ei spre stânga, al lui spre uşă, al ei spre fereastră – spre draperiile grele închise la culoare şi trase în lături. Continuă să citești
Poate că este prea devreme, poate că m-am grăbit şi m-au îndemnat de la spate fulgii aceştia mari de nea care nu mai contenesc să cadă în vârtejuri transparente peste oraşul deja îngheţat şi peste sufletul meu încălzit… Nu este prea devreme, nu-i aşa? Dincolo de fereastra pe care se ridică, în rotocoale parfumate, aburii unei ciocolate calde, dincolo de surâsul înțepător al unei portocale şi de jocul frenetic al beculeţelor unui brad îmbrăcat în veselie şi linişte sufletească, privirea îmi alunecă spre stropii de alb, printre liniile lor perfect conturate, Continuă să citești
Fereastra se aburește. Stau și privesc aiurită ce se întâmplă pe strada asta ciudată. Multă lume, asfalt imaginar, frig. Nu știu să detaliez. Uită-te și tu pe fereastra ta, poate vei vedea același lucru. E urâtă strada asta, dar îmi place. Îmi place pentru că pot să o fac să dispară. Respirația mea caldă complotează cu geamul rece și îmi dau mie această superputere. Nu se mai vede nimic, nici măcar lumina felinarului. Aș vrea să fie aprinsă mereu. De ce? Nu știu, dar mă face să mă gândesc la povești. Continuă să citești
pe rând
ne dezbrăcăm de autoritate
constatăm
că paharele zăcute
sunt mai goale ca noi
ne umplem venele
până la refuz Continuă să citești
Sunt oameni, oameni la fiecare colţ de stradă, oameni plasaţi la fiecare cotitură din viaţa noastă, oameni ascunşi în adâncul sufletului… Tineri sau bătrâni, bogaţi sau săraci, simpli sau complicaţi, deştepţi sau „îngrămădiţi”, toţi sunt oameni! Sunt oameni pe feţele cărora se reflectă frigul, ploaia şi ninsoarea supărătoare a lunii decembrie, oameni cu suflete îngheţate şi priviri pierdute. Mai sunt şi ceilalţi, puţini dar puternici, pe care nici oraşul sobru şi împotmolit în mocirlă, Continuă să citești
Năsturaș îl chema, chiar dacă toată lumea îi zicea Mițu. Astăzi mi-a murit hamsterul, de fapt era al mamei mele, dar am legat și eu o prietenie însoțită de sentimente cu el. Spre deosebire de mama mea, care plângea cu lacrimi de crocodil, eu, la fel cum am reacționat la fiecare deces în familie, am stat și am privit lung, ca un nou născut care n-a știut niciodată să vorbească. Mă uităm îngrozit la leșul rigid, care era odată greu de stăpânit, plin de energie.. Mi-am luat inima-n dinți și i-am dat o ultima mângâiere. Am fost curajos pot spune, având în Continuă să citești
Privesc pe geamul navei şi încerc să uit ce am lăsat în urmă. Ceva ce oricum nu mai e acolo acum. Deci, de ce să sufăr? Pentru că există amintirile. Felul brutal în care a început războiul, oamenii care au aflat totul când lupta era în punctul culminant… Dar, asta e… Asta a fost!
Nici eu nu știu cât timp mai am. Măcar plec şi scap de tot. Dar nimeni nu ştie asta. Mă uit încă o dată pe geam şi revăd oraşele arzând, mările care dau pe afară, oamenii întinşi printre ruine, copii, femei, bărbaţi. Continuă să citești
1.acolo
în locul acela
am învățat
cu adevărat
să uit
(scenă)
2.paharul din care
nu ai mai băut
a înflorit
azinoapte
(azi noapte)
3.pe strada aceea
cît se poate de neagră strada aceea Continuă să citești