Arhive autor: Cultura de sâmbătă

Gabriel ENACHE – Playbook; Angela Furtună – Monica Lovinescu. Est-Etica. Geneze

Gabriel_EnacheEst-etica fără sfârșit și fără întoarcere. Recuperarea unui mit est-etic.

Angela Furtună. Monica Lovinescu. Est-Etica. Geneze. Editura Vinea. București, 2012. Fotografii de Dinu Lazăr. Desene de Devis Grebu.

Monica Lovinescu este fără îndoială  un martor la dezvrăjirea lumii politice a secolului al XX-lea așa cum spune(scrie) Angela Furtună în cuvântul înainte al cărții pe care i-o dedică și pe care i-o construiește. Această carte ne arată încă odată că Monica Lovinescu a fost și a rămas definitiv un martor, un martor care a ocolit tăcerea și avantajele ei, a fost și a rămas un martor care a completat și a îmbogățit fără să obosească și fără să se sperie conștiințele noastre mai puțin dispuse la acest efort, la efortul arătării neîncetate a părții cea rea, cea odioasă a celor care au clădit, au condus și au girat așa zisa lume, societate a egalității, creând în fapt o lume și regimuri care nu s-au putut menține în viață și la putere decât utilizând și aducând la rang de uzual crima, crima la cele mai înalte cote ale inumanului și ale absurdului, crima și toate derivatele ei lipsite de vreun fel de discernământ sau de posibilitatea culpabilizării autorilor și giranților ei. Continuă să citești →

Ruxandra Vera ȘTEFAN – Premieră la „Bulandra” târgovișteană

vera_74_1Dacă dragostea ar fi de ajuns…

Othello după William Shakespeare, noua producție a Teatrului „Tony Bulandra” din Târgoviște, pusă în scenă de regizorul armean Suren Shahverdyan, a pornit, așa cum a mărturisit într-un interviu Valeriu Andriuță – cel  care semnează traducerea și adaptarea piesei – cu acela care urma să-l joace propriu-zis pe Othello. Marile texte, care au drept titlu numele eroului, nu pot exista fără un actor potrivit care să dea viață personajului ce reprezintă însăși rațiunea de a fi a piesei. Continuă să citești →

Daria STEMATE – În pantofii mei…

Daria_StemateAtunci când vorbim despre dragoste, ne este foarte ușor și foarte probabil să o limităm între dragostea față de partener și dragostea față de familie și prieteni. Ne e la îndemână, simplu de vorbit despre asta… Avem o vastă cultură a „dragostei” în perimetrul marcat deja. Mișto… așa e normal. Dar devenim ipocriți.

Da, iarăși eu cu viziunea mea gri despre lume. Este însă adevărat (și să-l văd eu pe-ăla care mă contrazice) că există o a treia ramură a dragostei pe care o cunoaștem încă și mai bine decât pe primele două… În fapt, o cunoaștem perfect: în mod ironic totuși, nimeni nu vorbește despre asta, nimeni nu dă argumente și nimeni nu recunoaște – dragostea de sine. Continuă să citești →

Laura Andreea STOICA – Dacă…

laura_stoica_70Dacă n-aș mai putea să-mi fac aripi din vise și gânduri, ca să zbor tot mai sus când mi-e încătușată libertatea,

Și dacă seara n-aș mai putea privi  lupta luminii cu întunericul și dâra-i de sânge straniu ce-o lasă pe cerul în asfințit, ca să o pot simți apoi și-n mine,

Dacă urechile mele n-ar mai putea să   distingă rugăciunea  blândă a picurilor de ploaie de pe acoperiș de vacarmul furtunii dezlănțuite,

Și dacă dimineața mi s-ar fura clipa în care aerul fragil din mine se ia de mână cu aerul rece și proaspăt al pădurii, Continuă să citești →

Sabyn Alexandru RUSU – Nimic nu e cum trebuie fără #

Sabyn_RusuMă plimbam într-o zi prin pădure, printre copaci şi mă gândeam de ce mă aflu eu acolo. Nu, nu ştiam ce căutam. De fapt, cred că cineva mă căuta pe mine pentru că, în secunda următoare, a apărut în faţa mea o siluetă albă care arăta ca un om, doar că nu avea mâini şi nici picioare, ce să mai zic de faţă. Cred că plutea.

Am simţit o nevoie nebunească să îi dau un pumn ca să văd cum reacţionează. Nu ştiu de ce, dar în momentul în care am ridicat braţul gata să lovesc, s-a deschis sub mine pământul şi, la propriu, am căzut în el. Am înjurat silueta şi am urlat la ea spunându-i că, nu am de gând să mă transform într-o Alice în Ţara Minunilor, deşi, recunosc, ar fi fost interesantă o aventură de genul. Continuă să citești →

Mihai Robert LUNGU – Visul American sau coșmarul umanității?

mihai_lunguEste o convingere comună în rândul oamenilor să spună că americanii sunt proşti. Până acum ceva timp, blamam cu ardoare această idee, întrucât majoritatea persoanelor care afirmau acest lucru, făceau referire la lipsa de cunoștințe a americanilor vizavi de geografia/cultura/istoria Europei. Într-un fel e scuzabil, ia gândeşte-te puţin: Statele Unite ale Americii este o ţară (da, o ţară, pentru cei care nu ştiau, e doar numele care induce în eroare), care e cu puţin mai mică decât întreagă Europa (un continent). Evident că ţie ţi-e uşor să înveţi istoria propriei ţări, care, probabil, este de dimensiunea unui singur stat din S.U.A., sau câte puţin de prin istoria Europei, dar gândeşte-te că şi ei îşi ştiu istoria, care este destul de generoasă de asemenea, o istorie, de care, în general, noi nici nu avem habar, dar sărim să comentăm. Cam astea erau convingerile mele… până acum. Continuă să citești →

Ionela Cristina MILITARU – Tot ce am înțeles

ionela_militaruCred că tuturor ne e frică de sfârşituri, pentru că niciodată nu ştim ce urmează. Vrem să trăim ceea ce cunoaştem, pentru că nimeni nu excelează în necunoscut. Fiecare are limite pe care le răsfrânge până când le ignoră, dar ele apar în momentul în care ceva se schimbă. Chiar şi cea mai spontană şi excentrică persoană simte o emoţie atunci când închide ochii, pentru că nu ştie dacă ceea ce va vedea în clipa următoare o va surprinde sau doar va simţi o dezamăgire faţă de timpul care a rămas acelaşi, camera ce se scufundă în mirosul cunoscut de flori cărora nu le cunoaşte numele, sau vocea mamei care poartă duritatea tinereţii, dar a dobândit o urmă de regret şi nemulţumire. Tocmai de aceea timpul este o povară pentru cei care îl trăiesc, iar cei resemnaţi îl percep ca pe un prieten fără pretenţii. Dar ceea ce va contracta întotdeauna secundele este planul, acea dorinţă a oamenilor de a-şi depăşi condiţia, de a deveni regizori, atunci când ei devin neîntrecuţi în arta mimatului. Aceştia care au curajul să vadă viitorul, nu sunt capabili să se uite în oglindă mâine, pentru că a privi înseamnă a simţi, iar ei tocmai de acest lucru fug. Poate că mă implic şi pe mine în această categorie, dar chiar nu îmi e teamă să recunosc că nu mă supun ideilor pe care le exprim. Cred că acum, când intru, oficial, în ceea ce numim, generic, “viaţă”, sunt destul de visătoare încât să îmi proiectez un viitor în care aplauzele să fie melodia de fundal, iar fericirea să mă copleşească, dar asta o să dureze până când sfârşitul se va metamorfoza într-un nou început.  Continuă să citești →