Consemnarea naturii înconjurătoare în acest jurnal (căci e un fel de jurnal, adun textele – bineînțeles, ce merită din ele – într-un Jurnal de feisbuchist), a stării salciei, vișinilor, a crucii luminate de pe vîrful dealului, a năzbîtiilor cățelului, a graurilor și ciocănitorilor, este expresia unor poziționări sufletești. Elvețianul Amiel a lansat celebra formulă: Un peisaj este o stare sufletească. Jurnalul intim al acestuia a fost citit cu aviditate în anii dintre cele două războaie mondiale, azi e uitat. Dar mie-mi plac lucrurile uitate, cochetez cu ideea reconfortantă că sînt un retro.
N-aș putea spune că mă autoanalizez astfel (cu toate că, iată, chiar acum meditez asupra-mi). În singurătatea răsăritului de soare și a sfîrîitului vrăbiuțelor lăsîndu-se pe pervaz nu e intimism, nici poza romantică a celui care se socoate prea bun pentru lume. N-am nici sentimentul ratării, al inutilității, ca Amiel, stare pe care aș dori s-o „torn” în peisaje și ființe mici. Nu mă caut cu obstinație pe mine însumi, ci mă eliberez – asta e! Continuă să citești →