„Ce este omul că-ți amintești de el? Sau fiul omului, că-l cercetezi pe el?” ( Psalmul 8 )
Duminica trecută, într-o piață însorită din Lisabona, o femeie tânără, semănând cu un copil mai mare, servea clienții unei terase cântând, dansând și glumind. Prietenul cu care eram a întrebat-o care este motivul exuberanței ei și răspunsul a fost că e fericită. Eu am înțeles că e îndrăgostită, apoi ea ne-a explicat că motivele sunt mai multe. Fiul ei Continuă să citești
Nu vin deloc cu o noutate, sau cu ceva original și inedit, când spun că sunt persoane care apar în viața noastră și ne-o influențează chiar și dacă se limitează la o relație strict virtuală.
Oameni pe care, din diverse motive, nu îi vom întâlni niciodată față în față, dar care ne-au adus ceva benefic in inima, ne-au ajutat când am avut nevoie de un sfat, de un sprijin moral… Continuă să citești
Linia romantică şi sensibilă a prozei lui Kawabata este conturată pregnant de microromanul “O mie de cocori”. O poveste de dragoste cu accente dramatice, o parabolă lirică căreia Kawabata îi acordă o poziţie preliminară în universul său epic. De inspiraţie romantică, trama se conturează în jurul unui actor neglijent dar însemnat şi indispensabil în destinele actorilor secundari. Continuă să citești
Este o metodă foarte interesanta de origini liberale, denumită întâi „celui care are, să i se mai dea, iar de la cel care nu are, să i se mai ia.” Aceasta înseamnă ca cel care câștigă profită de pe urma a ceea ce a realizat, iar cel care nu reușește să se ridice la un nivel, rămâne cu mai puțin decât avea înainte. Continuă să citești
Trăiesc de ceva vreme lecția neputinței, nu că ar fi problema sexului sau a vârstei, ci doar durerea că adevărul nu e crezut, dorit, acceptat și mai mult răstălmăcit, minimalizat sau contestat, dacă acesta nu aduce niciun profit. Într-o epocă în care totul se cumpără, doar să ai posibilitatea să plătești, omul simplu (social vorbind), cu bun simț (cu care te naști sau nu !) este disprețuit sau mai rău ocolit. Continuă să citești
Despre gânduri şi cuvinte
Cuvintele sunt şi nu sunt ale noastre. Le învăţăm şi învăţăm să fim, învăţându-le. Avem sentimente cărora cuvintele nu pot decât să le dea ocol. Şi avem cuvinte pe care gândurile le ocolesc îndelung.
Gândul şi cuvântul fac o pereche stranie. Cât din ceea ce gândim este influenţat de bagajul de cuvinte de care dispunem? Şi în ce măsură cuvintele au fost create de gândurile care îşi pretindeau dreptul de a fi? Mai degrabă Continuă să citești
Un lucru a fost bun, când a avut sens. Tindem către sens. Dar şi către a face binele? Dacă da, în ce fel? Care e sensul binelui? Trăim mereu în aşa fel încât viaţa să aibă sens pentru noi? Binele pe care îl faci depinde de o concepţie despre lume şi viaţă? O concepţie despre viaţă, e influenţată de o anume societate, o anume cultură, o anume perioadă de timp şi un anume context. Continuă să citești
Debutul literar al lui Saramago după pseudo-romanul tradiţional “Lucarna” este înregistrat în 1977 cu romanul “Manual de pictură şi caligrafie”. Trebuie remarcat că autorul nu a avut privilegiul studiului, dar ideile sale provin din învestitura genetică. Darul de a comunica, de-a împărtăşi idei, de-a anima divergenţe, de-a părtini o adeziune politică nu au putut fi exteriorizate decât prin glasul talentului său literar. Cuvintele sale au fost scrise ca să răspundă şi să comunice cu portughezii, cu lectorii săi nepretenţioşi. Retorica scrierilor Continuă să citești
Din dimineți mirosind a… nesomn, din nopți împărțite cu sine însuși, George Ioniță începe și duce la capăt, la bun sfârșit, un volum… dulce, păstos, pasional și încărcat vizibil cu (de) arome îndrăgostite – poetice, poetizate. George Ioniță nu este un poet cu program bine stabilit, definitiv, George Ioniță este un poet al stărilor permanente, al stărilor ținute și menținute tot timpul treze, într-o tensiune creatoare nedecorativă, trăite și văzute cu adevărat:
aduceți aligatorii să-mi sfâșie carnea/ această carne infestată cu atâta dragoste/ să nu mai ridice nimeni piatra… (execuție publică) Continuă să citești
Ştefan Ion Ghilimescu
Ștefan Ion Ghilimescu este unul dintre rarii și în același timp puținii critici și istorici literari impresioniști ai literaturii române contemporane. Cu aplomb, cu bonomie și acribie duse la limita de sus a actului creator (de)scris, Ștefan Ion Ghilimescu demonstrează pe tot cuprinsul și parcursul activității sale literare că se poate – în aparență! – cu ușurință citi, scrie și trăi în același timp. În același timp. Adică te poți lipsi de odihnă! Pentru că hărnicia și uriașa disponibilitate ale lui Ștefan Ion Ghilimescu sunt greu de găsit la alți literatori ai vremurilor noastre. Continuă să citești