1. Președinții nu scrie poezii
-Mănîncă căcat, tovarășe Ceaușescu! Mănîncă căcat, vă spun eu. P-onoarea mea!
Replica vine, împroșcată cu scuipat, de la un domn înalt, cu o albăstrime a ochilor demnă de Tițian. În totul pare un mare nobil: chipul, costumul gri perl impecabil, atitudinea falnică. Mai puțin cuvintele. Și scuipatul. Este Zaharia Stancu, supranumit „Dulăul”, președintele Uniunii Scriitorilor. Continuă să citești
1. Ce rămâne… Julius Zimberlan a constatat cu uimire că oamenii sunt obsedaţi să afle nu numai ce se va întâmpla în viaţa lor, dar şi de ceea ce se va petrece după ce nu vor mai fi. Un semn de responsabilitate sau de prostie, se întreabă el. Să te intereseze, mai treacă meargă, însă să-ţi faci griji, chiar adevărate obsesii i s-a părut de neconceput. Continuă să citești
Femeia și calul
Avea aproape patruzeci de ani şi născuse în prag de iarnă al treilea copil, o fetiţă. Era o femeie harnică, făcea tot ce era posibil, ca să-şi crească fetele mai bine decât crescuse ea. Era măritată cu un oltean gelos şi cam leneş, Dumnezeu să-l ierte, iar femeia suporta sudălmile şi chiar palmele zdravene care se abăteau asupra ei din te miri ce. Continuă să citești
Un nou roman – NĂLUCA ( fragmente – 2 )
Din duminica aceea de pomină, care s-ar cuveni poate inscripţionată cu roşu în analele familiei mele, mama a devenit amanta şi umbra lui Şilaiev. S-a înscris în partid şi a petrecut zile şi nopţi întregi în şedinţe interminabile. S-a înscris şi în Uniunea Democrată a Femeilor din România şi, împreună cu alte proaspăt fanatizate, a împletit ciorapi de lână pentru comuniştii din Grecia, care purtau un război civil sângeros împotriva imperialismului mondial. L-a însoţit pe Şilaiev pretutindeni unde acesta făcea o neobosită muncă de agitaţie: prin halele reci şi posomorâte ale uzinelor din oraş, pe şantierele blocurilor ce urmau să se înalţe pe câmpul din apropierea fabricii de tractoare, prin amfiteatrele studenţeşti şi prin satele din vecinătate, unde nu se bucurau totdeauna de o primire foarte prietenoasă. După câteva săptămâni de amor îndrăcit, mama era complet şilaievizată şi aşa va rămâne încă mulţi ani şi după ce rusnacul cel cârn avea să dispară pe neaşteptate, luat şi el pe sus de vânturile istoriei. Continuă să citești
Era început de noiembrie, a nins peste noapte, în pivniță se făcuse cald, de la țevile centralei care încălzea casa mare a Doamnei, dar și de la cele pentru apa caldă. Goanga a pregătit tigaia, aranjase pe o cutie groasă din carton ouăle și căuta un castron pentru omleta comandată de Bumbi. Când s-a deschis ușa de sus, pe care ei n-o mișcaseră niciodată din balamale, pentru că ducea spre holul din spate al casei, hârjâitul prafului adunat peste gresia veche li s-a părut că dărâmă pereții peste ei. Continuă să citești
1.Din cartea la care scriu… – Ne întîlnim pe Lăpușneanu, la cofetăria Tufli, vizavi de anticariatul lui Grumăzescu. Deși e destul de frig, iar domnul P. e într-un pardesiu cam subțire, stăm afară la o masă, în față cu două sucuri neacidulate. Încă de la început, domnul P. îmi pune în vedere:
-Să știți că am acceptat să vin numai de dragul lui Merfu, ne cunoaștem de vreo patruzeci de ani și nu puteam să-l refuz. Vă rog foarte mult să fiți discret. Informațiile pe care vi le dau sînt confidențiale. Dacă, totuși, implicați numele meu în vreo afacere în acest sens, să știți că eu am să neg tot. Ne-am întîlnit absolut întîmplător. Clar? Continuă să citești
1.Brandul ZIMBERLAN & FIII s-a născut la club – Pentru orice se poate face publicitate, a afirmat Julius Zimberlan într-o seară la club. Ei, nu chiar pentru orice, a ripostat Willy.
De aici a pornit o lungă dispută. Ce să faci la club, dacă nu să baţi într-un mod cât mai plăcut apa în piuă? Uneori, asemenea discuţii îi înflăcărează pe convivi, mai ales când simt că păstrează nefolosită prea multă energie. Într-un asemenea moment, Willy i-a propus lui Julius o prinsoare: el va numi anumite lucruri pentru care Julius va trebui să facă reclamă, iar dacă nu va reuşi, va pierde pariul. Iată, pe scurt, ce obiecte ale reclamei i-a propus Willy: carne stricată, rahat de pasăre, haine mâncate de molii, pantofi stâlciţi, maşini distruse, case în cartierul LOBO, cartierul unde la fiecare ploaie terenul o ia la vale, lame de unică folosinţă utilizate etc. Continuă să citești
I-a venit poftă să vorbească despre ultimii fiori de vară care au trecut, dar care încă se mai fac prezenți pe ici, pe colo… Adică e cald. Și-a luat tenișii galbeni în picioare și i-a rezemat de geamul trenului accelerat care o duce acasă din capitală. E seară, iar dacă cerul nu ar reprezenta așa un interes deosebit la ora asta, probabil ar dormi. Însă e fermecător, și de-aia tipa se holbează sau se zgâiește afară, la nuanțele noi. Trenul nu prea are viteză: înaintează obosit spre orășelul de provincie, cu gară frumoasă și oameni mai acceptabil. Toți oamenii sunt acceptabili la un moment dat, însă pe-ăștia îi accepți imediat: imediat! Zău. Continuă să citești
FEMEIA ȘI COPACUL
Femeia citea zilnic despre fericire, iubire, despre oameni care au trecut prin viață fără urme de amărăciune și se gândea cum o fi să fii pe deplin fericit, mulțumit, să zâmbești ziua întreagă, să visezi colorat, să străbați dimensiunea timpului ca pasărea paradisului. Stătea la fereastra de la care privea dincolo de ea, asculta forfota lumii, își imagina cum zvâcnește seva copacului, prietenul ei vegetal, sevă ce i-a dat o nouă viață și se gândea la o soluție miraculoasă care să dea dimensiune planetară fericirii. Râdea singură de această năzdrăvănie și i se părea că și copacul o privește puțin contrariat, era doar o iluzie, a plecat aproape rușinată de la fereastră drept spre calculator și a început să scrie un eseu despre fericire. Continuă să citești
La începutul liceului Ada a dat examen la secţia de teatru a şcolii populare de artă.
În dimineaţa aceasta n-ar fi de mirare să o găsim aşadar, ca de obicei, în faţa oglinzii, probându-şi o superbă rochie albă de mătase, făcută cu mâna ei, în care are de gând să se prezinte în faţa comisiei de examen. Rochia e lungă, dreaptă, simplă, cu un mic decolteu şi îi vine perfect. Cerceii, brăţările şi colierul pe care îl poartă la gât sunt făcute din mărgele mărunte, de un albastru discret, căci în ţinuta Adei nu e niciodată ceva ţipător sau ostentativ. Părul îi atârnă pe spate, în picioare are nişte pantofi albi, e fardată foarte uşor la ochi, buzele ei roşii şi senzuale nu au nevoie de ruj. Tânăra femeie se priveşte în oglindă cu satisfacţie şi îşi trimite un zâmbet, pe care Ada cea oglindită se grăbeşte să i-l restituie Adei de carne, parcă în virtutea unei complicităţi, asigurând-o că este frumoasă. Iar astăzi trebuie să fie mai frumoasă ca niciodată. Începe să recite poezia pe care o pregătise pentru examen, încercând să-şi controleze cât mai atent gesturile, privirea şi mimica, iar corpul ei, căruia lecţiile de balet îi sporiseră capacitatea de a exprima, prin jocul subtil al muşchilor săi înzestraţi cu o neobişnuită plasticitate, mişcările sufletului, răspunde cu promptitudine la fiecare comandă. Continuă să citești