Pentru cine nu știe, gopak-ul este un dans popular ucrainean (așa îi spun rușii și așa circulă numele, dar ucrainenii îi zic hopak, cuvîntul vine pur și simplu de la „hop!”, interjecția scoasă de dansatori cînd sar în sus. E un dans de flăcăi ( nu fleșcăi) zdraveni. Îți trebuie forță și vitalitate, ca să poți juca gopak. Am putea apropia dansul de călușul românesc, joc care necesită aceeași vitalitate (așa cum îl joacă călușarii din Oltenia și Muntenia, nu cei din Ardeal, mai lenți). Călușul, am citit, a intrat în patrimoniul UNESCO. De gopak nu știu, dar ar merita. Bine, să mai spun că acuma gopak-ul și călușul sînt jucate de profesioniști și arată foarte spectaculos, spectaculozitate care înainte, evident, nu era la țară. Marin Preda povestește în Moromeții cum jucau călușarii, scena merită recitită (dragostea dintre Polina și Birică este potențată de descrierea dansului călușarilor). Azi – să nu ne furăm singuri căciula, mințindu-ne – în sate nu se mai joacă. Dar voiam să zic altceva, anume de cum juca gopak Nikita Sergheevici Hrușciov… Continuă să citești →
1.Enervanta jovialitate – Oamenii nu erau prea încântaţi de domnul Julius Zimberlan Senior: când toată lumea este atât de gârbovită sub tot felul de probleme, de la stresul zilnic, cronic (cum ar fi cicălelile soacrei, mizeriile şefului, glicemia care nu vrea să scadă etc., etc.) şi până la cele acute (maşina care s-a stricat tocmai acum, vestea că fata mai mare a lipsit două zile de la şcoală, vântul care a smuls ţiglele de pe acoperiş etc., etc.), când toată lumea trece prin aşa ceva (ori prin altele şi mai şi), domnul Julius Zimberlan Senior se prezintă mereu bine dispus, mereu mulţumit cu toate şi cu sine, chiar şi atunci când, în mod normal, ar trebui să se enerveze şi el. Ca tot omul. Continuă să citești →
Capul parcă i se dilata şi simţea o greutate smintită la tâmple… Dar cum să i se dilate capul, când afară e un frig de nu-ţi vine să-ţi „arunci” nici degetul în bătaia vântului? O fi posibil ca propriul ei cap să contrazică legile fizicii? Oricum, în capul unei femei (e şi ea om!) pot încăpea atâtea minuni, că te cuprinde uneori mirarea, cum de e posibil aşa ceva!? Continuă să citești →
LIBRĂRIA CU URME – Aici găsești cărți scrise în relief.
Pot fi citite cu orice parte a trupului, prin palpare. Cu mintea, cu sufletul, cu dorința. Lasă urme pe corp, în memorie, pe emoții. Ia-ți urme de aici: http://www.kuppi.ro/lit/
FEROCITATEA DRAGOSTEI ( un roman în lucru) – Fragment… „Clipesc. Mișc degetele de la mâna stângă dar nu știu dacă s-au mișcat cu adevărat pentru că nu le simt. Mișc și degetele de la picioare, dar nici astea nu știu dacă s-au mișcat. Continuă să citești →
1.Să-i dăm Cezarului ce i se cuvine! Să începem cu cel ce a suferit primul această “castrare anexativă”, cu creştinismul (a se vedea de exemplu Groethuysen, Gândirea burgheză). Am spus că burghezul a fost unul dintre primii anticreştini. Şi totuşi socialiştii i-au considerat pe drept cuvânt pe burghezi religioşi şi creştini şi au asociat lupta împotriva religiei cu lupta împotriva burgheziei. Ambele lucruri sunt exacte. Este evident că orice formă de creştinism este esenţialmente antiburgheză. Continuă să citești →
On doit ondoyer,
dit l’ondine qui ondoie
et doit être blondine ;
on doit méduser,
dit l’ample méduse
la méduse qui méduse ;
on doit morceler,
dit le morse ou le phoque
à trompe, l’éléphant
de mer qui nous trompe;
on doit être toujours élégant,
dit le maquereau,
le vieux maître
des eaux,
dont le règne est par tous,
même par l’araignée,
reconnu – moins le singe
qui se démène et s’ébat
sur sa tête et compte
les cheveux qui lui poussent
de haut en bas.
2.
FRANCIS JAMMES
VA NINGE-N DOUĂ ZILE…
Va ninge-n două zile, sau trei; iar mie-mi place
să-mi amintesc o seară de-acum un an. Şedeam
la sobă, tot pe gânduri. De-aţi fi-ntrebat ce am,
v-aş fi răspuns că nu am nimica, daţi-mi pace.
M-am tot gândit, la mine-n odaie,-acum un an,
în vreme ce afară cădea zăpada-n pripă.
Am cugetat degeaba. Trag din aceeaşi pipă
de lemn cu cap de ambră, ca şi acum un an.
Vechiul meu scrin de paltin miroase tot a verde.
Dar eram prost, căci astea nu-s de schimbat, şi îi
o hachiţă neghioabă să vrei să te râzgâi
c-un rămăşag pe care ştii bine că-l vei pierde.
Mă-ntreb la ce-i bun gândul şi-atâta vorbărai.
Sărutu-i mut şi mută e lacrima amară,
iar paşii de prieten, întrauziţi pe scară,
te mângâie, vorbindu-ţi, cu toate că n-au grai.
Am botezat şi aştrii, de parcă ei, în largul
celest, ar ţine seamă de asta. Nu ne cer
nici mândrele comete părerea când, pe cer,
apar din voia proprie, nu dintr-al nostru calcul.
Şi-apoi, unde-i tristeţea-mi de-acum abia un an,
de care ca prin ceaţă-mi mai amintesc. Iar dacă
m-ar întreba vreunul, eu l-aş ruga să tacă,
precum şi astă-iarnă, de-ar fi-ntrebat ce am.
Partea superioară a machetei
3.
FRANCIS JAMMES
CICĂ…
Cică, la miezul nopţii Crăciunului, în staul,
stau boul cu asinul de vorbă,-n umbra sfântă.
Eu cred. De ce n-aş crede-o? Atunci, pe cer, de aur
sunt stelele ca nişte monstranţe,-n noapea sfântă.
E taina celor două făpturi şi-un an de zile
o ţin. Nu s-ar prea spune. Eu, însă, ştiu că ei
ascund şi alte-arcane sub frunţile umile,
o ştiu pentru că ochii lor se-nţeleg cu-ai mei.
Ei le sunt buni prieteni păşunilor cu floare
de iniţă albastră cum e în cer, cu floare
de mărgărite care,-mbrăcate-n alb, au doar
duminică şi nicio zi, alta,-n calendar.
Ei le mai sunt prieteni şi greierilor cari
liturghisesc spre seară şi-au capetele mari,
în timp ce campanula e-un fel de campanilă,
iar lujerul lucernei aduce a feştilă
Nici boul, nici asinul nu suflă nicio vorbă
despre acestea, fi’ndcă sunt simpli,-ntr-adevăr;
şi tot ei ştiu că,-n viaţă, nu orice adevăr
e bun să-l spui oriunde, oricăruia… Nici vorbă.
Eu, însă,-n toiul verii, când, frimituri de aur,
albine zburdă-n jurul asinului, abia-mi
ţin plânsul şi nădăjdui, jambiere de aba
să i se pună, totuşi, de cum e scos din staul.
Şi aş mai vrea ca boul care, şi el, vorbeşte
cu Domnul, între coarne să aibe-un strat de iarbă,
să-l apere de crăpet, când ziua stă să fiarbă
şi muştele-l înţeapă, iar soarele-l orbeşte.
4.
MAX JACOB
SFÂNTUL IOAN BOTEZĂTORUL
Pe vărul Domnului Isus
îl ferecaseră-n fiare;
era un sfânt, drept pentru care
Botezătorul i s-a spus.
Irod mergea aproape zilnic,
trezit din câte-un sumbru vis,
să ceară sfatul celui silnic,
din ordinu-i regal, închis.
Ci două dame, ca un cui
de ascuţite,-n casa lui
erau: consoarta şi-o odraslă
a ei, – care, la un chiolhan,
ştiindu-i vanitoasa maslă,
i-au cerut capul lui Ioan.
Îmi spusese la telefon să o aştept în parcarea din spatele blocului așa că am tras maşina pe platforma aia betonată și am parcat-o chiar lângă bordură. Era o dimineața imaculată cu un cer senin fără nicio scamă de nor iar aerul părea încărcat, la propriu, cu promisiuni dulci și zemoase ca piersicile. De emoție, mi se zbătea ochiul stâng și asta îmi blura puțin privirea însă cu dreptul am văzut, foarte clar, la vreo câțiva pași în stânga un pisoi mort de curând, stâlcit pe beton. Spun că era mort de curând pentru că mațele din jurul lui păreau încă proaspete. Cred că sunt un tip prea sensibil pentru că, fără niciun motiv, m-am simțit vinovat. Nu neapărat de moartea pisoiului cât de faptul că strica atmosfera. Nu se potrivea în peisajul acela care trebuia perceput romantic și mi s-a părut cu totul nedemn să ne întâlnim lângă un pisoi mort. De aceea, m-am dat jos grijuliu din mașină, și, atent să nu mă murdăresc prea tare pe mâini, l-am apucat de coadă, am traversat parcarea cu el prin aer și l-am aruncat în singurul tomberon pe care îl știam eu prin zonă. Nu e deloc o bagatelă când ai vârsta pe care o am eu să te întâlnești cu o tânără, amețitor de frumoasă, și să te duci cu ea la munte. Continuă să citești →
Privirea este tot ce pot duce mai departe lăsând aceste urme, aceste urme care se văd, aceste urme care se simt, aceste urme care se aud. Acestea toate rămân odată cu mine aici și merg tot cu mine acolo. Așa vom putea avea acest dialog permanent, continuu. Voi sunteți, eu sunt, acestea sunt cele pe care le spun de fiecare dată, cu fiecare loc adunat sub fruntea mea, culcușit în gândurile mele și făcut să tresară cu mine, împreună. Continuă să citești →
„Când vine iarna credeți că mai contează cine șade pe scaunul de premier? Puneți mâna pe lopeți!”(Joer Mormont, al 997-lea Lord Comandant al Rondului de Noapte)
Alegerile au trecut! Acum trebuie să strângem și mai tare rândurile… Urmează „scrisoarea deschisă către popor a studentei de la Brucsel”!
De fiecare dată când am vorbit despre comunism mi s-a reproșat că sunt prea tânăr să vorbesc despre asta, că n-am trăit vremurile acelea. Râd (de argumentul lor „istoric) și le răspund celor care îmi reproșează asta: las’ că nici voi n-ați fost în închisoarea de la Pitești, Gherla sau Aiud! VOI N-AȚI SPINTECAT DOBROGEA CU LOPATA! Continuă să citești →
Pentru că mi-au dat voie să vorbesc. Pentru că mi-au ascultat opinia și nu de puține ori mi-au spus: „cred că ai dreptate”. Pentru că au râs cu noi și am discutat fotbal, subiecte tabu sau marile probleme ale secolului. Pentru că ne-am imaginat împreună viitorul și pentru că ne-au dat voie să-l construim singuri pe al nostru. Pentru că nu ne-au dictat ca la papagali și pentru că ne-au spus să facem ceva al nostru… Pentru că ne-au povestit din viețile lor și nu s-au luat de noi pentru că eram teribiliști. Continuă să citești →