Bietul clown și-a petrecut viața pe scenă împărțind spectatorilor bucuria râsului, oferind fără reținere dragostea lui celor care îl aplaudau sincer, sau pentru că așa se obișnuiește la un spectacol. Nici măcar nu băgase de seamă că viața se scurgea între două măști și serile de aplauze, iar mirajul scenei îi furase bucuria de a fi alături de o ființă dragă. Dar cine să iubească un clown care toată viața nu a știut decât să aștepte serile sau diminețile în care intra în scenă, chiar dacă uneori gândul fugar al singurătății îi dădea târcoale? Continuă să citești
Arhive autor: Cultura de sâmbătă
Nicolae STAN – O povestire
BULGARIZAREA ROMÂNCUŢEI
O chema Eva. Un nume prea grav, prea greu, care impunea prea mult respect, până la crispare sau resentiment. Căutând în mintea lui isteaţă, Jean o rebotezase pe cea care avea să fie stâlpul aurit al unei lumi pline de vocaţie, de frenezie şi de uitare de sine în aspiraţia ei către o chemare încă neauzită de muritorii cei comuni.
– Evelyn va fi numele tău de scenă! Te numesc Evelyn! Continuă să citești
Petrică STOICA – Printre rânduri
Te-am tot așteptat. Așteptarea mea nu are însă nimic de-a face cu răbdarea, e o luptă ce îmi macină liniștea, un foc mocnit, care mă mistuie pe dinăuntru, mă roade ca un vierme adânc ascuns sub aparenta fericire a cojii ce mimează starea de bine. Și voi aștepta, până când mă voi prăbuși în nimicul rămas înăuntru, până când sufletul mi se va întoarce pe dos, precum pielea unui animal proaspăt jupuit. Prea multe burți de pește, zicea pe bună dreptate Iona. Prea multe și afară și înăuntru. Așteptarea mea are toate șansele să vadă chiar și sfârșitul timpului, dincolo de granițele infinite ale universului care ne joacă destinele la zaruri. Nu caut răspunsuri, nu pun întrebări, nu am pretenția să mi se dezvăluie taine, nu vreau epifanii inexistente. Continuă să citești
Puiu JIPA – Maria și rochia cândva indigo…
Asta s-a întâmplat demult, Maria nici nu știa să scrie, de fapt n-a știut să scrie niciodată, avea un fel de a gândi care o făcea să confunde literele dar citea literele de tipar cu mare ușurință, chiar dacă le citea tare, prea tare, încât speria trecătorii când răsuna din trupul ei firav un „atenție, câine rău” sau „nu parcați, garaj” și asta mai ales dacă era singură, îmbrăcată în rochia albă cu flori mov primită de la bunica ei, da, rochia aia după care toți întorceau capul, nu se uitau la Maria, doar rochia era cea care îi făcea pe mulți bărbați să aibă vise erotice, să treacă prin fața curții Mariei când rochia era întinsă pe sârmă, la uscat, iar privirile galeșe ale oamenilor opreau vântul și rochia rămânea neclintită în așteptarea Mariei care privea arar de la fereastră cohorta bărbaților veniți în pelerinaj la rochia ei udă, Continuă să citești
Octavian SOVIANY – Legende nordice (2)
Odin era cel mai bătrân şi mai de seamă dintre toți zeii. El era numit tatăl tuturor şi era tatăl a tot ce fusese creat. Din el se trăgea un întreg neam de zei şi zeițe, iar aceştia îl ascultau şi îl slujeau, aşa cum un copil îşi ascultă şi îşi slujeşte tatăl.
Zeii îşi spuneau asar ( ființe divine) şi erau în număr de doisprezece. In locul cel mai înalt de pe pământ ei îşi clădiseră o cetate. Asgård, cea mai mare şi mai strălucitoare cetate de pe lume. Continuă să citești
Șerban FOARȚĂ – Tălmăciri…
1.Benoît-Joseph Courvoisier
MIELUL LUI ZURBARÁN
O, mielule, ostatic al lespezii nocturne,
Lânetu-ţi numai bucle nu-i poleit, suav,
Cu-aurărie scumpă de meşteru-ţi zugrav, –
De-Agrigentin, copita,-ncălţată în cothurne. Continuă să citești
Constantin CIUCĂ – Regele cu pene
SCAPĂ-TE! – Îți vine să omori pe cineva? Simți că zilele astea ai să îți tragi un glonț în cap? Te gândești să îți iei definitiv câmpii? Relax! Vino în Corfu!
NEAMȚUL DE GLYFADA – Pe plaja de la Glyfada au sosit autocare pline cu nemți albi, de vârsta a patra. După cum se știe, vârsta a patra este vârsta care începe după momentul în care trebuia să fii deja mort dar tu totuși mai trăiești. După ce au fost extrași cu atenție din scaune, pentru a nu le fi dislocate încheieturi sau organe, nemții au fost lungiți pe șezlonguri, cu capul orientat către mare, și fiecare din ei a fost prevăzut cu câte un obiect decorativ în mână. Carte sau tabletă. Pentru a nu fi atins de soare, fiecare neamț are deasupra o umbrelă care îl acoperă în întregime. Alături, pe un scăunel de plastic, grecul i-a pus un pahar mare cu limonadă pe care mulți dintre nemți nu îl mai pot însă mișca. Dimineața, când trec pe lângă ei în drumul meu spre plaja de nudiști, ne salutăm: Gutten Morgen, zic ei. Gutten Morga, dragii mei. Continuă să citești
Cosmin BUSUIOC – Nimeni și nimic; adevărul ca poveste…
Această poveste este bazată pe Odisea lui Homer şi pe întâmplări reale!
“Trudind flămânzi de cântec şi de pâine
Înjurături ne-au fost răsplata
Să facem drum vapoarelor de mâine
Am spintecat Dobrogea cu lopata.”
(Andrei Ciurunga-Poem cumplitului Canal:1950-1954) Continuă să citești
Aura CIOBOTARU – De ce vrem să uităm?
Toate lucrurile au începutul lor, un timp al lor, şi au un sfârşit. Este firesc să parcurgem toate etapele unui timp care ne este dat. În fiecare din aceste etape, suntem împreună cu alţi oameni, mai apropiaţi sau mai puţin. Uneori avem aşteptări mai mari pentru viitor, alteori ne centrăm mai mult pe ceea ce este frumos acum. Avem firi şi personalităţi diferite, interacțiunile cu ceilalţi, pentru o perioada de timp mai mică sau mai mare, ne influenţează mai mult sau mai puţin felul de a percepe viaţa şi lumea, propriile trăiri, credinţe, convingeri, merite, renunţări. Dar de fapt însă, chiar dacă nu pare aşa, în cea mai mare parte, momentele cele mai importante ale vieţii le traim singuri… chiar în mijlocul celorlalţi… pentru că viaţa mea o port cu mine, peste tot. Continuă să citești
Andreea GHICA – Piticul din ibric (2)
1. Diminețile în care prindeam fluturi erau printre preferatele mele. Din palme îmi imaginam cum ies mici zâne care urmau să mă vrăjească și parcă auzeam glăscioare care îmi cântau la ureche fel de fel de imnuri întortocheate… Zău, când eram copil, țineam ochii strânși, strânși, și număram secundele și minutele, trăgeam de timp, numai să nu se termine ziua. Mare fiind, timpul trece cu o rapiditate înspăimântătoare, care mă lasă buimacă, să nu mai spun că mă sperie teribil gândul de a dispărea complet de pe fața pământului. Și nici măcar fluturi nu am mai văzut, dovadă că poate și-au găsit un loc mai bun decât pământul ăsta care se învârte cu o viteză uimitoare. Continuă să citești