Eus Platcu (1935-2016) – Apropierea literaturii de epidermă.
Eus Platcu a apărut în literatura română contemporană așa cum firea sa îl anunța: exploziv și degrabă delimitator de zone bine controlate și conduse de către autorul lor. Eus Platcu și-a impus stilul și prezența explozive cu grație desigur dar și cu seriozitate și cu armele cunoștințelor literare la vedere. Literatura pe care o scrie Eus Platcu este o literatură care își lasă văzută chiar esența, esențele ei, este adică acea literatură pe care o scrii tot timpul de și cu plăcere și pe care o aduci la cunoștința publicului (cititorului) atunci când tu (autorul) ești sigur de puterea ei de seducție. Eus Platcu este un scriitor cu adevărat matur și cu adevărat pătimaș, este un cenzor absolut al seriozității scrisului, al dependenței de el și, bineînțeles un evaluator sever al acestui act. Continuă să citești →
DANA NEACȘU este doctor în filosofie, lector de drept la COLUMBIA LAW SCHOOL, din New York, profesor adjunct la BARNARD COLLEGE – Columbia University, dar și dâmbovițeană de pe malurile Ialomiței…Continuă să citești →
UN AVERTISMENT – Moartea de deasupra capului: becurile economice sunt dăunătoare pentru creier, sistemul nervos, ficat, rinichi şi inimă! Becurile economice conţin mercur, care este o neurotoxină puternică ce afectează îndeosebi copiii şi femeile însărcinate. El este deosebit de dăunător pentru creier, sistemul nervos, ficat şi rinichi. Mulţi dintre noi caută să economisească energie şi bani înlocuind vechile becuri obişnuite cu cele economice, numite impropriu şi “ecologice”. Însă becurile cu eficienţă energetică ridicată din noua generaţie sunt atât de toxice, încât Agenţia pentru Protecţia Mediului din SUA a emis un protocol extraordinar pentru cazurile de spargere a acestor becuri şi emisia ulterioară a gazelor toxice. Un studiu efectuat de savanţii de la Institutul Fraunhofer Wilhelm Klaudic a demonstrat că spargerea unui asemenea bec în spaţiu închis duce la emisia unei cantităţi de mercur de 20 de ori mai mare decât cea maxim admisibilă. Continuă să citești →
O turmă repezită de oi se îndreaptă spre jazzist. De undeva, din nori, un elicopter parchează un pianist (pentru o zi) în mijlocul câmpului. Pianul însuflețește și amuțeşte florile, spicele de grâu, sare printre acorduri, vin tancuri imaginare din cel mai apropiat oraș și spun „Bună ziua, azi e rândul nostru la păscut”.
Un flăcău de sub nuc își spune solo-ul de trei măsuri. „Tăiați copaaaaciiii” se aude din mijlocul orașului. Subit, toată pajiștea se transformă în circ, iar același pianist se suie pe frânghia din bolta cortului. Gâdilă ușor frânghia în formă de spaghetti cu ochi. Apoi sare… Continuă să citești →
Cred că de multe ori mă iau prea în serios, ceea ce se întâmplă și în cazul articolelor pe care le scriu pentru Cultura de Sâmbătă. Ca de obicei, caut un subiect profund, pe care să îl tratez, bineînțeles, cu seriozitate, doar sunt o studentă serioasă a celei mai prestigioase instituții de formare în artele vizuale din țară. Cu o atitudine preocupată, așa cum îi stă bine persoanei prezentate mai sus, mă așez în fața laptop-ului, cu intenția să produc un text ale cărui idei să transforme lăuntric indivizii și societatea. Încep să tastez. Deodată observ, în ciuda baletului meu frenetic pe tastatură, că literele încetează să apară pe ecran. Curând, cursorul se alătură lor în călătoria spre ținutul invizibil și nepalpabil al lui 0 și 1, în ceea ce eu calific a fi un boicot al unui demers cultural cât se poate de… serios. Îmi spun: “Ce mă fac? Trebuie să scriu și să trimit articolul.” Se pare, însă, că tovarășul meu nu dorește să coopereze, în ciuda insistențelor mele. Continuă să citești →
„Din punct de vedere imaginar, Fotografia (cea pe care o doresc) reprezintă acel moment foarte subtil în care, la drept vorbind, eu nu sunt nici subiect, nici obiect, ci mai degrabă un subiect care se simte devenind obiect: trăiesc atunci o microexistenţă a morţii (a parantezei): devin cu adevărat spectru” – Roland Barthes – Camera luminoasă
Ceea ce mă atrage nespus de mult la fotografie este o curiozitate-fascinaţie de genul celei expuse de Barthes; Fotografia este pentru mine terenul explorator, cutia cu jucării şi cutia Pandorei în acelaşi timp. Sunt fascinat de acest joc serios care pune în mişcare reprezentarea interioară cu care operează pictorul, cel care îşi expune în tablou realitatea psihică pe de o parte, iar pe de altă parte, mişcarea reprezentării numită „obiectivă” dată de lentila foto – cea care ne-ar prezenta realitatea „aşa cum este ea” (sic). De fapt, cu cât iscodesc mai mult fotografia, ca şi pictura, nu văd decât un joc al imaginarului şi într-un caz şi în celălalt. Şi acest joc este minunat şi în a-l inventa (ca actor principal) şi a-l consuma (ca spectator)! Continuă să citești →
DE CE E FIRESC SĂ PLĂTEŞTI PENTRU TVR CHIAR DACĂ NU AI TELEVIZOR – Am văzut mult prea des justificarea asta: nu am tv și nu vreau/nu mi se pare corect să plătesc taxa tv. În rândurile următoare o să încerc să explic de ce greșesc cei care gândesc așa. E mișto, băi hipstere și chiar necesar să avem televiziune publica, finanțată deci de noi, cetățenii, și te rog să înlocuiești, când vrei tu, “televiziune” cu “sănătate” și/sau “siguranță”. E mișto și chiar ok să vrei să plătești un serviciu, care acoperă, prin definiție, mai mult decât nevoia sau moftul unui singur individ. Sigur că poți alege să ai sau să nu ai tv, dar alegerea ta nu ar trebui să afecteze un lucru: transmiterea informațiilor de interes general, până spre ultimul cătun. Continuă să citești →
IPOTEZĂ – Poate că asta este cheia de interpretare … KWI nu a vrut, de fapt, nici să candideze, nici să fie președinte. A fost împins de la spate, convins, constrâns… Iar acum se poartă ca orice om care este silit să meargă zilnic la un job de care nu-i place. E apatic, absent, face tâmpenii, spune prostii, doar-doar ajunge în situația în care angajatorul îl pune pe liber, iar el se poate justifica acasă: „eu m-am străduit, el m-a dat afară”. Numai că face o confuzie gravă KWI: angajatorul lui real nu este cine l-a împins spre dealul Cotroceniului, ci este poporul român. Care începe să îl vrea concediat … Continuă să citești →
Şi ce-mi ştiţi voi de-Albertus Magnus,
de Amalric din Bène? De prea
frumoasa Ebner, cea, cu Agnus
Dei, la Thöss, rămasă grea?
De Henric Seus? De Ruysbrock, supra-
numit „cel Admirabil”? Ori
de-acel ce,-n Cupertino, supla
făptură şi-o purta prin nori?
Dar Joachim? Şi-acele psalme
ale lui Tauler Ioan? Şi-acel,
la Şapte Maici, ţinut pe palme,
băiat ce-au pogorât din Cer?
Ce-mi ştiţi de Iacov Boehme? Ce
de Signatura Rerum? Nix?!
De Paracelse cel ce se
gândise la razele X?…
Cei dragi nu se cunosc ca lumea,
dar eu îi ştiu destul de bine:
cu toţii fi’nd, aceştia,-n mine,
chit că-mi duc traiul ca nelumea.
2. Ci dă-ne soarta lui Albertus Magnus
Ce-ajunse (după ce,-ndelung, Ideii-i
Va fi slujit) nevinovat ca Agnus
Dei…
3. De-am fi puţin mai sărăcuţi cu duhul,/ ar fi al nostru cerul, nu văzduhul/ acesta sublunar, – încât nu preget/ să iscălesc prin punere de deget !
4. [DE CE E MAI DEGRABĂ CEVA DECÂT NIMIC ?] Într-unul din numerele „României literare”, datând din 14 iulie (la Chute de la Bastille!) 2006 (pagina am uitat-o, – tot astfel cum voi fi uitat, mulţi ani de zile, şi textul ăsta bine camuflat în măruntaiele chitului computeristic), domnul Daniel Cristea-Enache, ocupându-se de o aşa-zisă „Cometă suprarealistă”, numerotată II (doi roman), scrie după cum îl taie capul, şi anume:
„Între avangarda clasei muncitoare şi avangarda literară [o virgulă, aici, din parte-mi, n. m.] ei [Sartre, Aragon & Éluard, n. m.] văd o logică trăsătură de unire, deşi, teribilă ironie!, proletariatul are gusturile lui, mai degrabă conservatoare, preferând oricând un Maupassant, un Anatole France, un Paul Claudel.”
Lăsându-i pe primii doi de-o parte (fiind, de altminteri, discutabil faptul că proletariatul i-ar priza, – şi nu din an în paşte, ci „oricând”!), îl rog, cu tot respectul, pe respectivul domn, să ne comunice, pe orice cale, ce preferă clasa muncitoare din scrierile lui Claudel?
Ca să-i uşurez sarcina îndeajuns de grea, dau mai jos o listă de titluri claudeliene, urmând ca dl D. C-E. să le bifeze sau încercuie pe-acelea gustate de proletariat…
Aşadar:
« Tête d’or »; « La Jeune Fille Violaine »; « Le Repos du septième jour »; « L’Annonce faite à Marie »; « Les Choéphores d’Eschyle »; « Les Euménides d’Eschyle »; « Le Soulier de satin »; « Le Livre de Christophe Colomb »; « Jeanne d’Arc au bûcher »; « La Sagesse ou la Parabole du destin »; « Connaissance de l’Est »; « Poèmes de la Sexagésime »; « Corona benignitatis anni Dei »; « Cent phrases pour éventails »; « L’Oiseau noir dans les soleil levant »; « Seigneur, apprenez-nous à prier »; « Emmaüs »; « Paul Claudel interroge l’Apocalypse »; « Paul Claudel interroge le Cantique des Cantiques »; « La Rose et le rosaire »…
Ş.a.m.d.
Lista e una selectivă (pentru că Paul Claudel a tras din greu la propria-i operă, – precum, la fabrică, un veritabil proletar!) şi, bineînţeles, deschisă.
Titlurile pieselor de teatru, ale volumelor de versuri sau de eseuri claudeliene vorbesc, se pare, de la sine, în sensul unei incongruenţe radicale între ele şi proletariat. La ce i-ar folosi acestuia din urmă cele „o sută de fraze pentru evantai”?… Pentru a-i face burjoaziei vânt?!
N-aş vrea, desigur, să influenţez, în niciun caz, opinia unui critic prin excelenţă „opiniâtre” ca acesta, dar să-i atrag atenţia, în final, asupra unor posibile confuzii, şi anume:
« Le Repos du septième jour » e o lucrare asupra unui alt repaos duminical decât acela revendicat pe cale sindicală;
« La Rose et le rosaire » nu se referă la trandafiraşul social-democraţiei, necum la Rosa Luxemburg;
Acţiunea din « Le Soulier de satin » nu are loc într-o uzină de pielărie şi încălţăminte.
« Connaissance de l’Est » nu e o carte despre Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste, alias U.R.S.S.;
« La Jeune Fille Violaine » e, onomastic, aceeaşi cu o iubită apocrifă a răposatului Geo Dumitrescu (în opera căruia, criticul nostru e expert): „Mă gândeam tot mai încăpăţânat la Violaine –/ era atât de departe de Bucureşti…”
Oricum, nu mai departe, totuşi, decât este dl D. C.-E. de Paul Claudel.
(De ce e, oare, dumnealui aşa, e, bineînţeles, altă căciulă.)
5. O AMINTIRE TULBURĂTOARE, DE LA ÎNCEPUTUL ANILOR ’60, A DOMNULUI NICOLAE MANOLESCU (cf. Rom. lit., nr. 13, a. c.) – Mel Ferrer. La începutul anilor 1960, rula pe ecranele noastre un film american cu Mel Ferrer în rolul principal. O cunoştinţă a familiei noastre, medic de profesie, avea bărbatul în puşcărie. Fusese prizonier de război la sovietici şi scăpase cu câţiva ani de lagăr. Avusese noroc: fiind confundat cu un ofiţer de contrainformaţii, fusese coborît dintr-un tren cu destinaţie Siberia, în care vor muri îngheţaţi toţi prizonierii (între ei Emil Gulian, poetul Duhului de basm), ca să fie anchetat ca spion la Lubianka. Arestat prima dată la întoarcerea în ţară, a ieşit după câţiva ani şi s-a însurat cu prietena noastră. Când am cunoscut-o eu, bărbatul i se afla din nou în închisoare. S-a întâmplat să vină la Câmpina filmul, al cărui titlu l-am uitat. Mel Ferrer era leit bărbatul doamnei. Care s-a dus zile la rând la cinema, apoi la Ploieşti şi peste tot unde rula filmul. Îşi mai lua cu ea o prietenă, ca să aibă pe umărul cui plânge. M-am împrietenit cu Mel Ferrer II, după eliberarea lui. Din dosarul meu de urmărire, deduc că Securitatea era cu ochii pe noi. Într-o noapte, întâlnindu-ne întâmplător în trenul cu care făceam naveta la Bucureşti şi care staţiona într-o gară din cauza unui accident, am pornit amândoi pe jos până la şosea. Atunci mi-a povestit despre moartea poetului Emil Gulian. Aşa am aflat anul: 1942. L-am trecut în antologia poeziei moderne. De acolo l-au luat alţii, mai apoi.
6. SALUT !
Când fi-vom, oare, scutiţi de premisa majoră
ca unii ce, domnilor, nu corespundem,
având, noi, vocaţie (chiar dacă nu suntem)
de minoritari, de minut fără oră.
Noi nu suntem „toţi-indivizii-sunt-muritori”,
noi suntem „Socrate”,
fie şi dacă,-ntre dublii cilindri ai logicii autocrate,
vom fi fiind laminaţi de n ori.
Când fi-vom, oare, scutiţi de impozitul genului proxim
noi care suntem, mereu, diferenţa specifică,
fie şi dacă aceasta nu ne certifică
decât ca dezoxi-
ribonucleici acizi, pe noi ăştia care, în calitate
de specii infime, nici nu putem spune „noi”,
neclasificabili ca peştii dipnòi
şi alte amfibii relicte sau invalidate.
Ştim bine, şi noi, că premisa majoră te-ajută, oricum,
în subtilul fir logic să nu prea te-ncurci, –
când ea e, de pildă: „Armenii nu-s turci”,
concluzia e: „Erzerum” !
Ştim, însă, şi că silogismul Barbara, în absolut,
poate ajunge o formă de barbarie;
premisa majoră, altminteri, rămâne o pălărie
prea largă pentru un cap ca al nostru… Salut !
7. Altă traducere…
STÉPHANE MALLARMÉ
Ghinionul
Deasupra oarbei turme umane străluceau
Sălbaticele coame ale acèlor care
Cerşesc azur, cu pasul în strâmtul nostru şleau.
Desfăşurate vânturi, a negru steag, din zare
Îi biciuiau cu viscol şi cu îngheţ avar,
Lăsându-le în carne adânci peceţi bizare.
Mereu întru speranţa unui maritim far,
Umblau fără de pâine, fără toiag, nici urne,
Lămâie daurită, muşcând un vis amar.
Căzură,-n mare parte, prin trecători nocturne,
Prealacomi, scurs, să-şi vadă un sânge ne’nţelept,
Cu doar sărutul Morţii pe buze taciturne!
Dezastrul lor, un înger cu gladiu gol şi drept
Scriindu-l, preaputernic, la zări ce nu declină:
O purpură încheagă-n consimţitorul piept.
Durerea, ca şi visul, o sorb din cupa plină
Şi când, ritmându-şi plânsul, în voluptate ard
Mulţimea-ngenunchează, iar maica lor se-nclină.
Ei singuri, răzbunaţii unui destin bastard;
Ci gustul jertfei, câtor mezini n-au să-l inculce,
Martiri, aceştia, ieftini ai strâmbului hazard
Aceeaşi sare plânsă le sapă faţa dulce,
Şi mistuie cenuşă cu-acelaşi zel, dar zeu
Ignobil sau rizibil, ursita ce o să i culce.
Ei ar trezi ca orice barabanciu plebeu
Servila-nduioşare în ginţi cu vocea ternă,
Fraţi buni, dar fără vultur, cu însuşi Prometeu!
Doar că, umblând aiurea,-n pustiu fără citernă,
Îi hăituie cu şfichiul monarhul Ghinion,
Neauzitul râset al căruia-i prosternă.
Amanţi, le sare-n greabăn ca terţ companion!
Apoi, trecută apa, în mlaştina scălâmbă
Pe notătorii càndizi i-afundă-n mâl aton.
Prin el, când unul suflă în preaciudata-i drâmbă,
Copii, maimuţărindu-l, cu mâna pâlnie-n cur,
În îndărătnic hohot, pe toţi, de râs ne strâmbă.
Prin el, când una-şi pune la veşted sân obscur
O virginală roză ce-i dă luciri mai faste,
Damnata floare-ncepe să îmbăleze-n jur.
Şi-acest pitic scheletic, ornat cu pene caste
Şi-nciubotat, subsuoara-i ivind nu peri, ci viermi,
E, pentru ei, noianul amărăciunii vaste.
Loviţi, pe cel potrivnic n-au să l desfidă, fermi,
Ci spada lor scrâşnită e-aşijderi blândei lune
Ce-ţi fulguie-n armură un roi de câlţi inermi.
Mâhniţi, fără trufia ce poate să-i răzbune
Şi trişti să riposteze cu clonţul la refec,
Râvnesc la ură,-n locul invidiei mai bune.
Sunt hazul puşlamalei, al vechiului edec,
Al ţâncului, al curvei, al înrăitei pegre
Ce dănţuie în zdrenţe când vinul e pe sec.
Poeţii demni de milă sau blam, uitând ce negre
Sunt zilele acestor mult prea nevolnici zei,
Îi ţin de fără sare şi minţi nu prea alegre.
„De ce, scârbiţi de-atâtea precare odisei,
Nu freamătă ca mânzul în clocotul furtunii
Ci pleacă în galopuri împlătoşate, ei.
Tămâia noastră-i pentru puternici, dar pe unii
Ca ăştia e mai bine prin bâlciuri să-i vedeţi
În peticite roşuri, cum, pe la curţi, nebunii!“
Iar, când, să-i scuipe-n faţă, n-au mai rămas isteţi,
Sfârşiţi şi îndurare cerşindu-i ’naltei suliţi
Cereşti, aceşti apostoli ai nostimei tristeţi
Se spânzură, ridicol, de un fanal, pe uliţi.
8. OCTAVIAN SOVIANY
I
Deşi,-n april, născut (nu-n august),
în Taurul sfârşind în Gemeni, ~
poemele-ţi rotunde n-au gust
vernal, fiind, la carne,-asemeni
gutuii coapte-atunci când locul
Fecioara-l lasă dreptei Cumpeni
şi frunze cad, mai în tot locul,
ca peticele de pe lumpeni,
din pomul paradisiac
sub care, nu doar în brocarte,
dar şi-n pănură sau şiac,
mai îmblăneşti câte o carte
de versuri şi burleşti, şi grave,
şi care, Octavian, au gustul
gutuii acrişor-suave…
Or, ca sub Octavian, augustul,
ce-aş mai putea să-ţi spun e „Ave!”
II
„Domnea în Roma August, – era sub cer de mai…”
(Al. Macedonski, Avatar)
Şi, totuşi, o palinodie
s-ar cere: pentru că april
e-o lună-n care, pe-un copil
într-un landou deschis, l-adie
roz-albii piersici care,-n vânt
se leagănă, iar în roz albii,
curg râuri limpezi ce, din Alpii
înzăpeziţi, îşi iau avânt,
iar fetele-au cicori albastre
sub gene şi, visând confuze,-n
amurg, jăraticul de buze
îl simt pe florile din astre…
Iar astea-şi vor fi pus pecetea
pe-Aprilinatul cărui „Ave”-i
spun iarăşi, ~ după ce-i cer sclavei
lui Cretus, vinul care setea
n-o stinge,-ardent aşijderi lavei.
III
Fireşte,-i vorba de un punci,
iar nu de un Falern Faustus
băut, pe vremea lui Augustus,
de Cretus, ~ şi-i mai bine,-atunci,
lui Hoffmann (care nù zice
că Amadeus
nu e un Deus
musicae),
să-i faci o vizită, ca ălui
ce, chiar de-ar bea în rând cu rupţii
în fund, alchimicelor nupţii
li-i preot, ~ iar tu te dezvălui
drept cel mai devotat prepozit
al alambicelor lui… Prosit!
9. După o noapte, de prin crucea verii, prelungită, bineînţeles, până în zorii zilei următoare, Nichita (în vizită la noi, cu Petre Stoica şi cu soţia lui, Ileana) s-a gândit să-i dea amfitrioanei, Maria (alias Mia) Foarţă, o „scutire” binemeritată către directoarea (Deleanu, tot Maria) a Bibliotecii Academiei RSR (unde nevasta mea lucra ca jună documentaristă). Poetul a scris „cererea” în versuri, cu nesfârşită graţie şi tandreţe…
ȘTEFAN FOARȚĂ este critic literar, scriitor, membru al Uniunii Scriitorilor din România, unul dintre cei mai importanți cunoscători ai misterelor limbii române…
1. Joseph Conrad, „Sub ochii Occidentului”, București, Editura Nemira, 2008, 512 pagini
Poate că, pentru cine n-a citit „Crimă și pedeapsă” (Dostoievski) sau „Agentul secret” (un alt roman al lui Conrad), textul acesta poate părea excepțional. Acțiunea se desfășoară în Rusia începutului de secol XX și, mai apoi, în Geneva. Personajul principal, studentul Razumov, ajunge, fără voia lui, să-și trădeze o cunoștință, un anarhist implicat într-o crimă, și se vede, mai apoi, obligat să joace rolul unui agent dublu. În vreme ce, printr-un concurs de împrejurări, revoluționarii îl consideră un erou, el colaborează cu autoritățile ruse pentru deconspirarea anarhiștilor. Ajuns la Geneva, Razumov o cunoaște pe Natalia Haldin, sora prietenului trădat, și îi mărturisește totul, ros de remușcare. Uluitor cum în acest roman, Conrad îl pastișează pe Dostoievski absolut involuntar, de vreme ce e un fapt cunoscut că Joseph Conrad era unul dintre criticii virulenți ai literaturii lui Dostoievski. Continuă să citești →
Eus Platcu (1935-2016) – Apropierea literaturii de epidermă.
