Din nou, despre calatoria pe care am facut-o in Suedia, in anul 2001 … dar, inainte sa reiau povestirea, sa explic inca o data de ce cred ca relatarea acestei experiente personale poate fi utila vreunuia dintre cititorii nostri. Pe scurt, acolo am vazut o tara a “lucrului bine facut”, diametral opusa Romaniei de atunci si chiar de acum. Nu doar din perspectiva nivelului de dezvoltare materiala, net superior noua, ci mai ales din perspectiva maturitatii institutionale: acolo, statul cu adevarat serveste cetateanul, dar ambele parti au drepturi si obligatii, asumate ferm si reciproc. Acolo, resursele nu sunt irosite, indiferent daca tin de proprietatea publica sau cea privata, caci sunt complementare si utilizarea lor, in ansamblu, genereaza deopotriva binele comun si binele individual. Continuă să citești →
LUCRUL BINE FĂCUT.
LUCRUL BINE ZĂCUT.
LUCRUL BINE TĂCUT.
OPERA APERTA
Vechea mea butadă: „Opera aperta/ şi-a pierdut coperta”, nu era una totalmente gratuită, – căci plurisemantismul unei scrieri, al unei opere/lucrări de artă, nu poate fi închis între coperţi, între lespezile unei cărţi, în ţarcul unei unice semnificaţii şi/sau în carcera craniană auctorială…
Or, Umberto Eco dându-şi duhul, s-ar părea că „opera aperta” şi-a regăsit coperta.
Numai că trupul lui Umberto nu e şi „opera” lui Eco, – acesta (în măsura în care e deschisă, plurivocă şi multiplă) pierzându-şi, în sfârşit, orice copertă:
OPERA APERTA ŞI-A PIERDUT COPERTA !
PEŞTELE ROŞU / MANIERA
Ca să pre-ntâmpin, vechi, reproşu’
că n-aş putea un peşte roşu
să prind, la ceasul după-amiezii,
l-am pescuit pe-al lui Arghezi, –
ce-şi are, de la şarpe, solzii
şi-i stau de strajă,-n jur, cobolzii,
pentru ca gâsca şi-alte raţe
cu plisc oranj, să nu-l înhaţe,
când se prefac că-i fac cadou
câte ceva: aşi de carou,
ca să-l însolzoşească, sau
mai ştiu eu ce… Căci tot ce au
mai scump îi dăruie, cu toţii,
celui ce încă nu-i decât
un gând ce şi l-au pus cu toţii:
să-l fabrice numaidecât
sau mai târziu, – dar mai frumos
ca toţi… Din àcele lor, os
cu os, i-au făurit aricii
scheletul; după care,-amicii
lui se făcură iarăşi ghem.
Lepidopterii, un harem
trimiseră, apoi, de nimfe
şi fluturoaice, în zaimfe,
în lastre-albastre,-n catifele,
pentru ca el ce, încă, mutră
n-avea, nici trup, să ia din ele
câte puţin polen sau pudră, –
ceea ce şi de la lalele
avea, ca şi de la leandru,
să ia; în timp ce, cu ochi tandru,
veniră ciutele şi cerbii
cu cer în coarne, ca să-i facă,
mai moale decât firul ierbii,
un scutec pruncului… Când, iacă!
şi broasca a cu carapace
ca două ditamai capace, –
doar că această arătare
fu izgonită ca atare
de Vraci… Căci pană sau peniţă
din coadă grea de păuniţă,
cu ochi de-un verde-azuriu,
îi trebuieşte cui pictează,
după cum gândul îi dicteză,
un peşte roşu-auriu…
Iar după ce un vraf de funde
şi panglici de învoalte rochii,
trestia şi papura i-au fost
adus, – când se-ntrebau de unde
să ia şi să-i monteze ochii,
veni sticletele, mai prost
de bun, jertfindu-şi-i pe-ai lui…
Noroc că, milostiv, Piticul
îi făcu alţii (ca să vază
sticletele), de sticlă… Şui
nu cred că e decât pisicul,
care-şi tot vâră laba-n vază,
în vaza cea cu peşti de vază
(să-i pipăie, nu doar să-i vază),
ca şi cum peştii-ar fi ai lui!
– L’ORŒILE QUI VOIT MA VOIX
„Sună-mă şi spune-mi că mă iubeşti”, mi-ai scris (într-un mesaj, aseară, pe mobil). „Eu te voi asculta şi voi închide. Nu voi emite niciun sunet.” – Dar sunetele respiraţiei tale? Dar răsuflarea ta întretăiată? Dar, inaudibil aproape, câte-un ah? Dar grăitoarele-ţi tăceri? Dar murmurul, în scoica urechii mele drepte, al celei mai iubite dintre mări? Dar intermitentele-ţi suspine? Dar cvasigeamătu-ţi final? Dar, de atâta întuneric fără zare, senzaţia vitregă de mediu submarin şi, ca printr-un sonar, chemarea noastră de cetacee sau delfini în rut? Dar, insonor, sărutul nostru, ca prin, opac, vitrajul prearecelui acvariu? Dar temerea-mi de a închide şoptofonul (!), nedornic să-i pun capăt unui discurs şoptit şi tot mai tandru, însufleţindu-mă în vreme ce-l rosteam, – destinatara căreia erai: ezitarea-mi de a-l gâtui, lăsându-te, dintr-o dată, sur ta soif?… Ô mon collier de lierre, ma lavallière verte-noire, à la lisière de la forêt, à l’orée du bois dormant et sans clairières! Ma chevalière en jade et or, toi que j’adore, mon adorée… Est-ce que tu étais tout oreilles? Ou bien un(e) seul(e) orœil, – l’orœil qui voit la voix? Ma voix..
***
În nopţi ca asta,-ncep să bată rar,
în sarcofage, inimile moarte
ale defuncţilor monarhi, şi-oricât de rar
bat ele, sunetul li-i foarte
puternic, cum izbeşte-se în foarte
vechii pereţi ai groasei carapace,
în care ei rămân pe mai departe
să-şi doarmă-n pace
somnurile-opace,
în tot mai putredele lor brocarte…
SEMNE DE PUNCTUAŢIE
Nu cunosc istoria, în detaliu, a pateticelor semne de punctuaţie. Şi dacă le zic astfel, patetice (în sensul, aici, de „disperate”), este că ele (nu cu toatele, desigur, nici nu întotdeauna) nu sunt, logocentristic vorbind, decât o sumă de precare, biete substitute ale prezenţei, ale vocii (noastre) în a-phonia (şi exilul) „orfanului” discurs (în)scris. Încât, nu-i nici un paradox că respectiva specie de grafeme (recentă, ea, ca una care ţine de, mai cu seamă, „galaxia Gutenberg”, – de, aşadar, tipografeme) proliferează, îndeobşte, la autorii de oralităţi (ca, în cazul nostru, Creangă sau Caragiale).
În ceea ce priveşte originea lor însăşi, aceasta (cum, de altfel, şi numele le-o spune) pare, cu unele excepţii, să fie granularul punct (.); din care, dacă vreţi: prin încolţire, decurge virgula (,) (nu şi sedila, ce-i c-ul mic hispanic: cedilla, răsturnat), iar prin fisiunea (sciziparitatea) aceluiaşi nucleu atomic (sau, mai degrabă, celular), punctele, gemene, care anunţă o citare (:).
Că, în acest period din urmă, e cu puţinţă s-o fi dat pe poezie, se datorează, totuşi, acestor semne înseşi, – ce (în cuprinsul, bineînţeles, al aniconicului scris fonetic), făcând figura unor pictograme, par, într-un fel, mai motivate (adică: mai evocatoare) decît alfabetul propriu-zis.
Ce poate, astfel, fi mai expresiv decât curbura, ca o îndoială, a gârbovului semn de întrebare (?): bătrâna noastră cârjă de drum lung, – pe când acela zis al exclamării (!) are aplombul… firului cu plumb, şi impetuozitatea unui ordin…
Poeţii, de altminteri, le-au cântat: fie în sine (ca, să zicem, manieriştii, – sau simpli fantezişti á la Musset: „C’était, dans la nuit brune, /Sur le clocher jauni,/ La lune/ Comme un point sur un i”), fie ca termeni, sugestivi, de comparaţie: „Doar şerpii taie apa / spre-un ţărm ghicit în zare, / trecând peste adîncuri / ca semne de-ntrebare” (Lucian Blaga); sau (fără picturalitate, dar nu mai puţin, totuşi, plastic): „Dans la phrase du Temps les hommes s’insérent en des virgules, tandis que, pour l’arêter, tu t’es immobilisé en point” (E.M. Cioran). Ceea ce nu înseamnă, însă, că ele, semnele acestea, ar înceta de-a fi convenţionale şi – ca, în genere, orice grafem – o siluire a virginei pagini (originar, un punct fiind o puncţie!); vreau să spun, numai, că au, iată, un rest de „formă interioară” (fie, acesta, şi o pură, aposteriorică, iluzie), – până şi ghilimetele («…»), abstracte (în sens de nonfigurative), evocându-ni-l pe autorul lor, un brav culegător de cărţi, Guillaume.
ȘTEFAN FOARȚĂ este critic literar, scriitor, membru al Uniunii Scriitorilor din România, unul dintre cei mai importanți cunoscători ai misterelor limbii române…
1.„The Confessions of Saint Augustine”, New American Library, New York, 2009, 358 de pagini
O lectură greoaie, care poate fi parcursă doar dacă cititorul păstrează mereu în minte faptul că textul e scris la sfârșit de secol IV. Cartea, deși se vrea o autobiografie, conține foarte puține elemente de autobiografic, ele fiind frecvent parazitate de rugăciuni și invocații către divinitate. Deși Sf. Augustin afirmă că vorbește despre păcate grele, de neiertat în fața lui Dumnezeu, nu vorbește decât despre fapte banale ale vieții lui. Amuzante sunt paginile în care amintește despre episodul în care, copil fiind, a furat pere. Consideră întâmplarea ca fiind un păcat major și îi dedică un spațiu generos. Interesante constatările despre originea răului, dar dezarmantă obsesia de a căuta răspunsuri într-o singură direcție. O carte în care facem cunoștință cu o minte care caută, cu o logică deloc lipsită de farmec. Cititorului contemporan îi vor trezi, totuși, ușoare aversiuni pasajele misogine ale textului (și aici, importantă e perioada în care el este scris). Halucinantă este prefața scrisă de Elizabeth Block; în ea, se vorbește mai degrabă despre cum, în mod miraculos, autoarea a rămas însărcinată când deja pierduse orice speranță, fără să fie clar care este legătura cu textul Sfântului Augustin. Ultimele trei dintre cele 13 părți sunt dogmatice, aproape fără interes pentru cei care nu au vocație teologică. Continuă să citești →
CUVIOASĂ – Ion Iliescu despre revoluție: Ce rost are să dezgropăm morții ? Adevărul e că, dacă Ion Iliescu ar fi fost dedesubt, și eu aș fi zis să nu-i dezgropăm. Nici morți.
Din cauză la putoare…
O SUTĂ DE ZILE – 1 martie… O sută de zile de când izmenele interesului național circulă fără antemergători, girofar, sirene, polițiști, naninano, pe scurt, fără coloană oficială. Și România nu s-a prăbușit. Cum e posibil? Continuă să citești →
DINTR-UN INTERVIU – În vremea comunismului, dincolo de eventualele fenomene de corupţie, nu cred ca foarte semnificative, Justiţia era la dispoziţia „telefonului roşu”, de la partid. Acum, la noi, procedeul s-a „democratizat”, sunt mai multe telefoane roşii, ca să spun aşa, nu se mai sună „de la partid” sau de la Securitate, ci „de la partide”. Dar asta e doar o parte a problemei şi, poate, nu cea mai importantă, deşi e îngrijorător că niciunul din cazurile de „mare corupţie” n-a mers până la capăt – fie, majoritatea cazurilor, dosarele s-au întors la DNA, fie acuzaţiile au fost invalidate în instanţe, în ciuda unor dosare ce păreau „beton”. Prin urmare, fie la DNA lucrează incompetenţi şi atunci ar trebui daţi afară, fie judecătorii nu-şi fac corect datoria si atunci nu e nimic de făcut pentru că-s inamovibili şi CSM îi mângâie pe cap! Dar există şi alte tipuri de presiune, poate chiar mai periculoase, cu acţiune mai insidioasă. Avem la îndemână acum un caz şcoală – cel al d-lui senator Cătălin Voicu. Acesta, contra unor sume ce ajung la 1 milion de lei, plus TVA, pare să poată rezolva şi cea mai complicată situaţie judiciară. Cum?Continuă să citești →
POVESTEA CU INTERCEPTĂRILE NU NE SCHIMBĂ VIAȚA – Văd că decizia CCR privind interceptările este privită cu aplauze sau cu scrâșnete de dinți. Fiecare tabără se bucură sau amenință, în funcție de interesele și simpatiile sale. Până la urmă, de cetățean și sistem nu prea mai vorbește nimeni. Lucrurile se decantează doar în forța lui Coldea, Hellvig, Iohannis și cine mai știe cui. Ce m-ar interesa pe mine, dincolo de ce au ei de împărțit. 1. SRI nu este parte a sistemului penal. Înțeleg rolul său de-a lungul timpului în prinderea diverșilor mafioți, dar este momentul ca societatea să meargă mai departe. Îmbinarea asta între siguranță și penal e de natura unor state de prin alte părți. 2.Sunt îngrijorat că o grămadă de procese pe rol și dosare în lucru o să fie afectate de lipsa unor înregistrări. Continuă să citești →
SCRISOARE AMARĂ – Domnule ministru Curaj, să vrei să scoți Istoria din școli (să ne înțelegem, este vorba de Istoria României), să vrei să reduci, să sufoci adică, și numărul de ore de Limba și literatura română, după ce ai început „programul” de bătaie de joc la adresa copiilor și-a nepoților noștri cu scoaterea orelor de Limba latină, înseamnă să vrei cu tot dinadinsul să scoți România în stradă. Fiindcă numai cine e o loază, căreia nu-i pasă de copiii lui, de nivelul de pregătire și de acumulare a unor cunoștințe obligatorii pentru un viitor cetățean al țării sale, numită încă România, nu va ieși în stradă, rămânând în casă, la televizor, ca să se uite la… Măruță, la Capatos sau la aia cu „Can-Can tv.”, dorindu-și poate ca și copiii lui să ajungă cândva vedete, în emisiuni ca ale ăstora de azi! Continuă să citești →
STILISTICĂ – Să urmărim puţin stilistica unuia ca Proudhon: „A fi guvernat înseamnă a fi urmărit, inspectat, spionat, dirijat, mânat de lege, numărat, înregimentat, înrolat, îndoctrinat, moralizat, controlat, verificat, apreciat, evaluat, cenzurat, comandat de către creaturi care nu au nici dreptul, nici înţelepciunea, nici virtutea să facă asta.” Este totul de aruncat aici? Este, totuşi, măcar un singur adevăr prezent? Oricum, ştia să scrie…
DACĂ… – Dacă ţi se spune că eşti talentat, îndoieşte-te atât de zicere, cât şi de cel care spune.
Dacă, în general, eşti lăudat, îndoieşte-te atât de laudă, cât şi de sinceritatea celui care o face.
Dacă ţi se spune că eşti genial, nici nu mai sta la vorbă – îndoieşte-te. Aruncă tot ce vine din afara ta peste bordul încrederii tale. Abia atunci ai creat premisele de a rămâne curat, egal cu tine, singur cu ceea ce eşti de fapt – şi nu te vei minţi, cu bună ştiinţă sau fără. Continuă să citești →
