Atunci când eşti chel, lefter, ţechinless, când bagi mâna frustrat în buzunar şi vezi că mai ai doar un leu, un leu 50, atunci când mergi pe stradă cu capul în pământ căutând câţiva lei să-ţi cumperi o şaorma, kebab sau o ciorba de văcuţă, atunci când cunoşti umilinţa, atunci începi să te pui în locul tuturor amărâţilor. Asta, cel puţin funcţionează la mine. Că mulţi dintre voi sunteţi nişte viermi egoişti şi nu pricepeţi chestia asta, e altă treabă. Dar cei care aveţi puţină inimă mă înţelegeţi ce sunt şi cine sunt în momentele alea. Vă spun eu cine sunt. Sunt femeia de la colţ care vinde flori pe 0 grade, sunt baba îngheţată din piaţă, sunt mama care îi spune fetiţei că nu îi poate cumpăra hăinuţa şi ciocolata care şi-o doreşte, sunt fetiţa care deşi are lacrimi în ochi îi spune mamei că nu-i nimic şi o strânge de mână. Sunt curva aia de pe centură de care râdeţi toţi şi o batjocoriţi, sunt curva asta care îşi vinde trupul odată frumos şi curat, neînsemnat de vânătăi, sunt curva asta care o vedeţi la ştiri moartă într-un şanţ, sunt dansatoarea de la night club care pentru un ban e nevoită să renunţe şi să uite de dragoste, frumuseţe, flori şi sentimente şi să devină un obiect fără suflet. Continuă să citești
Arhive autor: Cultura de sâmbătă
Ionuţ CRISTACHE – Fragment de roman: Unde să punem singurătatea?
Unde să punem singurătatea? (roman în lucru)
Orice asemănare este întâmplătoare. Aș fi putut să fiu acolo… Teribilul accident de avion din Alpii francezi… 15 aprilie 2015… La 10.32, controlorii aerieni francezi încearcă să contacteze aparatul. În zadar… În avion, aproape în același timp, sună o alarmă. Curând după aceea, se aude o „izbitură”, ca și cum cineva încerca să intre în cabina de pilotaj, scrie ziarul Bild. Apoi vocea pilotului: „Pentru numele lui Dumnezeu, deschide ușa”. Lubitz s-a blocat în cockpit, singur la comandă. În avion, pasagerii încep să țipe, notează ziarul. Continuă să citești
Radu PĂRPĂUȚĂ – Povestitorul
PE COPOU – În sus şi-n jos pe bulevard, un Nevski Prospekt al orașului nostru, unduiește o mare de fete şi băieţi în blugi, noua uniformă a tineretului: benevolă şi globalizantă. Seara tihnită de toamnă, leşioasă şi leşinată ca o proză de Simirad, este salvată de valurile de blugi, care se revarsă la vale, spre statuia lui Eminescu, ce urmărește cu mîinile aduse a închinăciune frumuseţile filiforme şi mai trupeşe îmblugite. O mare albastră de blugi: şi spălaţi, şi prespălaţi, şi decoloraţi, şi frumos călcaţi, şi revoluţionar nespălaţi, şi „blugi lişenţî”, cum spunea moldovineşte colega mea din Hârlău, şi rupţi, şi flenduriţi dinadins, cu floricele, cu cănăfiori de mătase şi cu alte bibiluri. Iar la blugi – adidaşi, dar, fireşte, şi pantofi cu ţiu ascuţit şi cu toc, toc cît mai înalt (nu strîmba din nas, cititorule, acum tot mai puţini sîntem aceia, care credem că blugii cu pantofi ultraeleganţi înseamnă ţopenie). Continuă să citești
Octavian SOVIANY – Lecția de anatomie a profesorului Orfeu
Prelegerea 1
Orfeu se plimbă agitat prin camera lui de lucru ticsită de statui de ceară de toate mărimile. Se aude violoncelul.
ORFEU: Sganarel, nu mai cânta la violoncel! Cânţi ca un diletant. Mai bine ţi-ai vedea de figurinele tale de ceară.
( Violoncelul încetează. Intră Sganarel. )
SGANAREL: Totuşi, cânt destul de bine pentru un simplu valet.
ORFEU: Rostul unui valet e să-şi servească stăpânul, nu să facă muzică de doi bani. (Pauză.) Ce mai face Dona Elvira?
SGANAREL: Ne asediază amazoanele si tu mă baţi la cap cu Dona Elvira. Continuă să citești
Constantin CIUCĂ – Regele cu pene
GENEROZITATE – Cineva, grijuliu cu cultura și cu efemerul vorbelor de duh de pe FB, mi-a făcut o surpriză absolut măgulitoare: lună de lună, postările mele sunt colectate și publicate într-o revistă de cultură. E ca și cum aș posta direct în analele literaturii. Mulțumesc! Iar revista, cu mine sau fără mine, merită citită.
POTRIVIRE – Citindu-mi cărțile, nu vă așteptați să regăsiți cărțile pe care le știați. Cărțile mele nu se potrivesc nicăieri. Decât în sufletul omului. Direct! Continuă să citești
Aura CIOBOTARU – Între iubire și uitare
Iubirea nu există. Trăim între iubire şi uitare. Nu există nici fericirea, pentru că în orice clipă următoare decorul se poate schimba. Există momente de timp, în care trăim secvenţe din… iubire şi fericire.. Dar noi nu vrem să ne minţim vorbind despre ce a fost. Sigur că a fost real ce a fost. Continuă să citești
Andreea GHICA – Hai să ne imaginăm că totul e bine!
De când mă știu, am fost atentă la oamenii din jurul meu, am apreciat ce era de apreciat, ce nu mi-a plăcut am păstrat în mintea mea, știind prea bine că unele lucruri nu se strigă în gura mare. De când mă duceam cu bunica la pâine, deci pe la vreo 4-5 ani, am putut observa nefericirea din ochii unora care, dimineața, la ora 8, luau prima gură de bere, iar seara, când stăteam la măsuța din grădină, îi putem vedea trecând pe stradă sprijinind gardurile și murmurând ceva ce nu puteam înțelege. Continuă să citești
Cosmin BUSUIOC – Arrow (de la DC Comisc) vs Ler (cavalerul lui Vlad Țepeș)
„Nu i se întâmplă nimic rău istoriei dacă e transformată într-o poveste pe care cineva chiar vrea să o citească.” (David McCullough)
Dedic această poveste lui Vasile Lupaşc, care pentru mine este Lordul Comandant al Cetăţii Domneşti Târgovişte… Continuă să citești
Gabriel ENACHE – Playbook; Ioana Geacăr, Recviem pentru nuca verde
Foloasele privirii poetice faţă/verso – Ioana Geacăr, Recviem pentru nuca verde, Editura Casa de Pariuri Literare. Bucureşti, 2015.
Ioana Geacăr ne… arată din nou, folosind cuvintele, folosind poezia, cât de… bună, cât de binevenită şi cât de folositoare este privirea, cât de puternic poate fi efectul pe care ea, privirea atentă, cu ochii larg deschişi, îl face pur şi simplu să explodeze, să se audă. Ioana Geacăr contemplă singură şi împreună cu singurătatea care doare şi care oboseşte făcând în aşa fel ca poezia să îmblânzească, să domolească şi să coloreze terapeutic ceea ce pe ea o face să sufere şi să suporte: Continuă să citești
Daria STEMATE – Pentru totdeauna
Încă îi mai vede chipul apărut pe neașteptate la fereastra cu perdele din dantelă și plante verzi fără flori. Lângă mâinile-i albe, două degetare ruginite și, cât se poate în jurul ei , ramele de lemn ale geamului curat, dar udat tandru de ploaia de noiembrie întârziat. Încă își amintește ochii aceia de un albastru tulbure, încarcerați sub două sprâncene lungi și expresive – pline de mirare la vederea lui. Îi e proaspătă în memorie cu mâna sub bărbie și cotul sprijinit de pervaz: buzele ei mici și pline stau încă roși și fixate adânc în neuronii lui. Rochia-i albă, prea subțire și prea frumoasă pentru sărăcia aia, mai zăbovește sub fruntea lui netedă, la fel ca vârsta ei fragedă: doisprezece la număr. Nu are încă sânii crescuți, iar formele ei nu trădează altceva decât imaturitate și o copilărie neterminată. Privirile totuși au o adâncime nefirească, în care el nu se poate uita mai mult de câteva secunde – își amintește prea bine momentul în care a trebuit să-și lase pleoapele în jos pentru că rămăsese locului pe aleea pietruită, uitându-se la arătarea de la fereastră. Își amintește prea bine… Continuă să citești