daca aș reuși să aflu
care e taina
teilor
de ce nu uită niciodată să înflorească
parfumat
la începutul verii Continuă să citești
daca aș reuși să aflu
care e taina
teilor
de ce nu uită niciodată să înflorească
parfumat
la începutul verii Continuă să citești
iar ochii, trupul și cu mintea
îi sunt din ce în ce mai
strălucitoare.
Gagarin a fost primul care
a căzut pradă tentației de a se
întâlni cu el, dar pentru că nu
vorbeau aceeași limbă, Continuă să citești
Bunică-mea, despre care am tot vorbit în rîndurile de faţă, nu era, de fapt, bunica mea adevărată, era o mătuşă a maică-mii. Mama îşi pierduse părinţii de timpuriu. Tatăl ei, un ungur din secuime, se numea Ráduly Mihály şi avea un atelier de croitorie în Sfântu Gheorghe. Era o fire boemă, îi plăcea să bea şi adesea i se întîmpla să doarmă peste noapte pe cimentul din atelierul de croitorie. De aici i s-a tras probabil şi moartea: s-a îmbolnăvit de tuberculoză şi a murit la 30 de ani, lăsând în urma lui trei copii: pe mama şi doi băieţi: István şi Béla. Pe Pista-bacsi am apucat să-l cunosc şi eu; Béla a murit de copil de nu ştiu ce boală de oase şi tot ce am aflat despre el e că avea un talent deosebit la desen. Continuă să citești
Acest roman este dedicat unui prieten, mare Actor… O parte din poveste o știu chiar de la el…
Primul mesaj era de la Miruna. mâine, scria, îți trimit povestea promisă, folosește-o, dacă e cazul, în emisiunile pe care le mai faci. Cel de-al doilea mesaj i s-a părut ciudat, parcă rătăcit în căsuța ei electronică, îndesat peste marginile ecranului, înghesuit ca și literele lui mici, greu de citit. Continuă să citești
LĂMPIȚA – Cred că lăcrița cu amintiri a copilăriei este mai degrabă un fel de vestibul, care duce spre celelalte cămări ale vieții noastre, luminează sau întunecă toate vârstele. Această lăcriță-vestibul fer(m)ecată cuprinde nu numai merele de aur ale lui Prâslea, nu numai chei minunate, care deschid ușile bucuriilor, ci ține ascunse și alte cheițe, care închid porțile spre ținuturi pline de făgăduinți, alte mere, otrăvite de data aceasta, care ucid suflete. Sigur, copilăria este întotdeauna fericită, tot repetăm după un dicționar al ideilor de-a gata, fie în opinci, fie în botine. Dar… Îmi amintesc de o poveste chinezească, pe care am auzit-o în copilărie la radio (la Noapte bună, copii! o emisiune pe care o ascultam cu sfințenie) și pe care, uite, o țin minte și astăzi: Un împărat a voit ca băiețelul lui să fie mereu fericit. Și i-a făcut toate voile, i-a dat tot ce acesta a vrut. Dar într-o zi căluțul de porțelan al copilului s-a spart. Atunci micul prinț a început să plângă Oricâți alți căluți la fel i-a dat împăratul, copilul plângea, fiindcă numai cu cel spart a călătorit în lumile feerice ale imaginației. Continuă să citești
Actul III
E Sărbătoarea Fecioarelor. Spectacolul dat în onoarea prinţesei s-a terminat şi acum toată curtea îl ascultă pe Demodoc care cântă faptele războiului cu troienii. Continuă să citești
Există femei cu curul foarte mare care, chiar când te aștepți cel mai puțin, intră în viața ta pe ușa unei toalete anonime și îți redau viața și speranța. Femei al căror cur, dumnezeu să îl binecuvânteze, poate fi încadrat, alături de celebrii câini Saint Bernard, în categoria de salvatori și binefăcători ai celor aflați în nevoie. Continuă să citești
George Ioniță este poetul candorii poetice, al trăirii poeziei, prin excelență. Este poetul care nu își caută niciodată starea pentru că întotdeauna o are la îndemână, alături și înlăuntrul său. Toate aceste însușiri îmbogățesc și amplifică elocința rafinată, gestuală pe care poetul o așează în cuvinte, în formulările inspirate care îl caracterizează și desigur îi completează imaginea. Continuă să citești
Astăzi m-am reîntâlnit cu locuri, timpuri şi amintiri care îmi dau o stare de nostalgie. Pentru că niciodată nu va mai fi ceva care s-a încheiat. Dar nostalgia e fiindcă a depins de alegerea mea ca acel ceva s-a sfârşit… Continuă să citești
CIREȘUL – Bunica are cea mai frumoasă grădină din Câmpulung (de care se ocupa de fapt bunicul, dar ea apare in fotografii, așa că era cinstit să încep cu ea). Iar la poartă, unde e locul ăla liber care mă enervează pe mine teribil, se afla cândva cireșul meu pe care l-au tăiat din nu știu ce motiv, de n-am mai vorbit cu ei câteva ore (asta înseamnă mult timp pentru mine). Dar totuși mă întreb: de ce, Doamne iartă-mă, ai vrea să tai un cireș? Cu ce te încurcă? Mai dădea și cireșe mari și bune! Acum trebuie să le cumpărăm din piață. LATER UPDATE: cireșul a fost tăiat de mai bine de 15 ani, dar eu tot nu am uitat. Măcar mi-au mai rămas grădina și bunicii. Continuă să citești