Acest roman este dedicat unui prieten, mare Actor… O parte din poveste o știu chiar de la el…
Duminică, ultima zi, a zecea…
–E totul gata, i-a spus Matei Constantin Palin încă de la prima oră. Jucăm diseară cu sala plină, va trebui să filmați și în oraș, Dominic e mai mult decât un personaj de poveste. Ne-ar mai fi trebuit de vreo patru ori mai multe bilete.
Dana a ajuns prima la redacție, nenea Ginel, paznicul din parcare, a întâmpinat-o pe scările mari de la intrare. Continuă să citești
GARA DIN PIATRA OLT – Ați fost vreodată în gara Piatra Olt? Eu am fost, ferește-mă, Doamne, să nu mai ajung acolo! O chichineață puturoasă, înăbușitoare în miezul nopții de vară. Muște peste tot, zburând bezmetice și așezându-se cu precizie direct în nara ta sau roind în jurul gurii cu spume a unei doamne cu fustă înflorată, care dormea pe o bancă răpănoasă (doamna și fusta) din sala de așteptare. Altă doamnă cu fustă înflorată și păr îmbâcsit se scărpina în fund… Am ieșit afară să mâncăm, era un părculeț rahitic acolo. După ce am pus toate pe un ziar, am înțeles de unde venea sunetul unui mișunat abia auzit, dar tenace. Erau gândaci peste tot: negri ca niște felahi care lucrau la ridicarea piramidelor lui Hufu, Hafra și Menkaura (sau, mai degrabă, la distrugerea lor) În văzusem și în sala de așteptare (să-i spunem așa din lipsă de alt cuvânt), erau cu miile, unii cât unghia, alții de dimensiuni ce întreceau imaginația unor biologi nebuni. Am strâns repede ziarul cu alimente asediat și ne-am întors flămânzi pe peron. Mai aveam trei ore de așteptare… Continuă să citești
Dintr-un posibil, viitor volum de proză scurtă…
În ţara aceea balcanică, meridional – temperată, acolo unde mîncarea naţională a locuitorilor ei, mămăliga, se spunea că nu poate exploda decît în cerul gurii, venise ceea ce puţini şi-ar fi închipuit: vremea mişcărilor de stradă, a demonstraţiilor asurzitoare, în sfîrşit, a protestelor violente. Venise, carevasăzică, vremea schimbării. Revoluţia sau ceea ce Malaparte numise drept tehnici insurecţionale de cucerire a puterii, era în toi. Lipsurilor zilnice, umilinţelor de tot felul, îndoctrinării atroce de venită cu timpul caricaturală, în fapt, un anticorp social, li se întrevedeau sfîrşitul, chiar dacă nu foarte clar şi nu în deplină măsură a consecinţelor. ‚, Dumnezeu ştie cum va arăta ziua de mîine, cum va decurge viaţa lor în bună parte schilodită”, gîndeau cetăţenii acelei ţări, dar cel puţin, acum, erau frenetici. Ca o cascadă prăvălită în trepte, făcînd aerul să vibreze, rumoarea se preschimba cu repeziciune în tumult şi în vuiet, teama şi îndoiala în certitudinea unui fapt împlinit adus de un strigăt eliberator : perechea de dictatori a acelei ţări plecase. Da, fugiseră, abandonaseră clădirile monumentale din granit şi din marmură bătute în stemele şi însemnele puterii absolute. Se desprinseră în grabă din birourile somptuoase de unde hotărîseră, ca liberi arbitrii, ce e bine şi ce e rău pentru fiinţele acelei ţări, fără să-i întrebe nimic niciodată. Lăsară în urmă galoanele vieţii de demnitari supremi cu care îi hărăzise ultimul sfert de veac printr-un capriciu neştiut al destinului. Continuă să citești
Actul V
Au trecut foarte mulţi ani. Suntem pe puntea unei corăbii. În fund, roata timonei, de care stă sprijinit, cu spatele către public, cârmaciul. Undeva, într-un loc foarte vizibil, o cursă de şobolani pe care o cercetează Agenor. A îmbătrânit, e acum un bărbat în puterea vârstei, cu chipul inundat de o barbă sălbatică. Alături, Ulise, foarte bătrân, poartă un tricou marinăresc. I se văd braţele goale, pline de tatuaje. La una din mâini, ceva mai sus de încheietură, are o faşă murdară de sânge. Continuă să citești
O ÎNTÂMPLARE ADEVĂRATĂ (Omul se trage din câine) – Acum vreo trei ani, într-o vară, eram la o trecere de pietoni și așteptam cuminte să se facă verde ca să pot traversa. Pe trotuarul celălalt, așteptând să treacă în sens invers, era o doamnă cu un cățel. S-a făcut verde și am început să traversez. Pe la mijlocul zebrei m-am întâlnit cu doamna iar cățelul ei, după ce m-a mirosit pe pantofi câteva fracțiuni de clipă, și-a ridicat ochii spre mine iar eu mi-am lăsat privirea spre el. Ei bine, in momentul acela mi s-a întâmplat cel mai bizar lucru din viață: în loc să văd câinele, m-am văzut pe mine, privit de jos în sus, de la glezne înspre cap. Mă vedeam adică pe mine prin ochii câinelui. Jesus! Bine că nu m-am și gândit la ceva în clipa aia! Continuă să citești
Sunt oameni care vin în lume şi trăiesc fiecare experienţe diferite. Unii vin să caute cunoașterea, alţii caută o viaţă liniştită, alţii se mulțumesc cu lucruri care le oferă plăcerile simple, alţii le caută pe cele superioare, alţii vin fiindcă au ceva de spus şi de transmis, însă fie cu ce menire, fiecare venim fără a avea ştiinţă de momentul ori timpul când venim. Continuă să citești
De fiecare dată când trec pe lângă o căsuță dărăpănată, stau și mă întreb câți oameni s-au iubit și au suferit acolo, câți au plâns de fericire sau de tristețe, câți au primit cadouri de ziua lor și câți s-au simțit cei mai fericiți de pe pământul ăsta. Și apoi realizez că, odată cu fiecare zid crăpat și geam spart, au dispărut puțin câte puțin și ei. Continuă să citești
Pe Ahile, îl ştiţi din Iliada lui Homer. Băiat voinic şi viteaz cât mulţi la un loc, nu putea fi învins pe câmpul de bătălie decât de unul care-i ştia punctul vulnerabil şi anume călcâiul. Asta o ştiau doar zeii olimpieni şi Homer. Vestea despre fantasticul Ahile a ajuns în toate colţurile lumii, devenind legendar. Şi fiecare popor a căutat să treacă în tradiţia populară legenda lui Ahile. Studiind acest demers popular universal, am descoperit într-un vechi document scris în limba valyriană, cum este prezentată în Brazilia legenda lui Ahile. Continuă să citești
Întoarcerea autorului la sine
Mircea Drăgănescu – Touchscreen, Oglinda de nisip II. Editura Tracus Arte, 2015
Văzut și simțit uneori ca un hirsut, ca un lup singuratic, ca un autor retras într-o cochilie protectoare care ecranează zgomotul exterior ce l-ar putea disturba, poetul Mircea Drăgănescu reușește scoată la vedere un volum prin care își arată dezinvolt trăirile neconvenționale caracterizate de frumusețe și de curajul confruntării într-o oglindă (chiar de nisip) ce îi și ne arată autorul așa cum chiar este și cum își trăiește poezia. Continuă să citești
Dar ce; el n-a fost gazetar ca noi? Îl știu, l-am văzut înainte și doar i-am zărit fotografia prin ziar – de mai multe ori. Scria bine; i-am citit fiecare articol și l-am admirat. Apoi, brusc, nu am mai auzit nimic de el, nu a mai publicat, iar numele nu i-a mai apărut pe nicăieri. Nici măcar cu ocazia vreunei critici negative. Poza? Nici atât… A murit social. Continuă să citești