„Când vine iarna credeți că mai contează cine șade pe scaunul de premier? Puneți mâna pe lopeți!”(Joer Mormont, al 997-lea Lord Comandant al Rondului de Noapte)
Într-o zi, Pickachu întâlnindu-se cu ex-prim-secretarul partidului comunist român, Ion Iliescu, a exclamat:„Picka, Picka, Pickachuuuu!”. Iar Ion Iliescu i-a răspuns:„Măi animalule!” Continuă să citești
Cine mă cunoaşte, ştie că sunt un om care se adaptează foarte greu schimbărilor de orice fel. Dacă aş vorbi cu un psiholog, mai mult că sigur ar începe să-mi investigheze tacticos copilăria, să scormonească în subconştientul meu, să vadă unde-i rana aia adâncă, să mă ia cu lucruri care mă plictisesc teribil şi de care nu am răbdare. Pentru mine, lucrurile sunt extrem de simple: totul a început pe la vreo 6-7 ani, când deja plecasem de la bunici şi începusem să locuiesc cu ai mei. Continuă să citești
Adrian Pancu. După nouă ani….
Cât a trăit, Adrian Pancu a adunat obiecte și stări care făceau parte din universuri descompuse, din lumi rupte, fărâmițate. Și-a construit, și-a făcut cu ele o lume a lui, alcătuită așa, din fragmentele și din atingerile celor cărora acele obiecte le-au aparținut. Cât a trăit, Adrian Pancu s-a înconjurat de oameni pe care i-a transformat de-a lungul timpului în apropiați și prieteni. Și-a făcut cu, și alături de ei, o viață bună și plăcută, o viață mai mult sau mai puțin luminoasă, mai liniștită sau mai tumultoasă. Așa a trăit Adrian Pancu, alături și împreună cu/de obiecte urmărite de poveștile lor și alături și împreună cu/de oameni care în permanență se povesteau. Continuă să citești
Cum trebuie să acceptăm ceva ce nu ne place? Cum ar trebui să reacţionăm în momentul în care aşteptările noastre nu sunt atinse? Ar fi mai bine, evident, să nu ne mai stabilim nişte etaloane pe care ceilalţi să le îndeplinească. Până la urmă, nimeni nu e obligat să acţioneze după cum ne dorim noi. Cel mai bine ar fi, probabil, să impunem imaginaţiei noastre nişte limite, şi prin urmare, nu ar mai există dezamăgirea atât de des întâlnită şi atât de enervantă. Continuă să citești
„Omul este un animal curios cu inima în bătaia vântului” se aude deodată din gura lui Ion Anapoda. Totul a început la Arcub, într-o seară plină de oameni de toate vârstele, într-o sală de teatru sufocantă și a ajuns exact în momentul de față, în trenul de 5:30, cu Hibernalia în mână, cu bătrânelul resemnat din fața mea, îmbrăcat tot în negru, cu mâna dreaptă, palidă și incoloră, așezată ușor, pe piciorul-sprijin, și cu luna pe cer, în întunericul unui noiembrie aproape apocaliptic, când tot ce mișcă în univers sunt oamenii din tren, și nașul care ne verifică biletele luate cu legitimația de student. Continuă să citești
SURPRIZĂ ÎN FORMĂ CONTINUATĂ – M-am gândit să vă informez, pardon, de fapt să mă laud, că o revistă de cultură de o excelentă ținută intelectuală, condusă de filosoful și scriitorul Ionuț Cristache și în care publică nume grele ale culturii române de azi, a hotărât să dedice în fiecare număr o rubrică specială, ghiciți cui?
Da, da, ghiciți cui. Ghiciți? Hm? Postărilor mele de pe Facebook. Le adună și le publică en-gross astfel încât să le poată citi și alții, la pachet. Însă, ca să fiu sincer până la capăt, adevărul este că revista nu avea deloc nevoie de mine ca să fie deja o reușită culturală de sine stătătoare. Continuă să citești
„Aş fi putut să mă odihnesc, să mă destind, să mă dezmorţesc, dar datoria faţă de morţi nu îngăduie o asemenea relaxare: ei au murit, tu trăieşti; fă-ţi datoria, ca lumea să ştie, să afle toate câte au fost!” – (Alexandr Isavievici Soljeniţîn; Viţelul şi stejarul, ed. Humanitas, p. 273) Continuă să citești
Din când în când mă fac mică. Îmi trag pe mine un pulover gros, cu guler mare, ca sa pot să mi-l trag peste față atunci când nu am chef sa văd pe cineva. Îmi pun pe mine și paltonul gros, cu roz și albastru, la care am visat doua luni până să mi-l iau. E un sentiment al naibii de ciudat. Un palton pe care mi l-am dorit atât, atât de mult, credeam că mă va face fericită (cât de cât), dar acum e ca orice alt lucru pe care îl dețin. Îmi place, e moale și călduros, miroase frumos, doar că m-am obișnuit cu el. De aruncat în fundul dulapului nici nu se pune problema. Îmi place tare mult de el, îmi place să simt textura materialului printre degete, în plus, se asortează cu broșa-pisică pe care o am. O pisică mov, grăsună, de care m-am atașat extrem de tare. Păi, bine, bine – îmi spun eu – dar cu oamenii… cu oamenii ce ne facem? Ne descotorosim de ei așa, cu una, cu două, de fiecare dată când simțim nițică plictiseală? Nu prea putem să-i băgăm în dulap și să-i scoatem fix când avem chef de ei. Continuă să citești
Explorând timpuri noi… Nu, nu zona, ci momentele pe care le trăiesc în minunatul prezent.
Plecat de acasă, în „floarea vieţii”, aflat pe drumul căutării adevărului meu, viziunii mele, iată-mă ajuns şi în, de mulţi propusă ca fiind, cea mai frumoasă etapă a vieţii unui individ ce alege să-şi clădească viitorul pe traiectorii academice. Senzaţii, trăiri, mirosuri, priviri noi, totul este atât de proaspăt, încât mă simt precum un pescar ce îşi câştigă existenţa din fructele Mediteranei îmbibate de mireasma sa, ce mă îmbată cu fiecare captura nouă. Continuă să citești
La plecarea ta . De tot.
prietenului meu plecat de tot,
prietenului meu Adrian Gabriel Angheluță… Continuă să citești