Italo Calvino, „Hermit in Paris. Autobiographical writings”, New York, Vintage Books, 2003, 258 de pagini

O colecţie de texte eterogene, unele dintre ele repetitive, altele simple note sau interviuri fără prea mare relevanţă pentru un cititor nefamiliarizat în detaliu cu viaţa literară italiană, cartea se citeşte cu greutate. Se distinge jurnalul american al lui Calvino, unde unele observaţii au valoare şi substanţă. În principiu, însă, ne aflăm în preajma unei cărţi care speră să se vândă nu prin ea însăşi, ci prin numele autorului ei. Paginile cele mai greu digerabile sunt cele în care Calvino îşi explică convingerile politice de tinereţe. Cheia în care înţelege el comunismul scapă, probabil, înţelegerii oricărui est-european care a trăit comunismul pe propria sa piele.

Nota mea: 6

Hikaru Okuizumi, „Strigătul pietrelor”, Bucureşti, Editura Univers, 2009, 113 pagini

Manase, un veteran din cel de-al Doilea Război Mondial, rămâne de pe urma războiului cu multe sechele şi o pasiune care se transformă în obsesie: colecţionarea pietrelor. Fiul cel mare, care moşteneşte pasiunea tatălui, va fi găsit ucis, mutilat într-una dintre peşterile din jurul oraşului. Momentul duce la îndepărtarea lui Manase de soţia sa, cea care îl acuză direct de moartea fiului, şi de Takaaki (fiul cel mic). În finalul textului aflăm că, într-adevăr, Manase este criminalul. Totul e prezentat într-o formă concentrată, pe alocuri previzibilă. Nu se insistă asupra personajelor şi nu există timpul necesar pentru a se crea o atmosferă distincă (cartea se parcurge în doar câteva ore). Desigur, nu lipsesc deja proverbialele greşeli de typo caracteristice Colecţiei Cotidianul.

Nota mea: 6

Orhan Pamuk, „The Black Book”, London, Faber and Faber, 2006, 470 de pagini

Un roman lent, care nu are magia lui „Mă numesc Roşu”. Cartea spune povestea unui editorialist care dispare brusc, în acelaşi timp cu Ruya, soţia personajului-narator Galip. Romanul are cel puţin două planuri narative distincte: povestea  şi editorialele, ele însele o lume în sine, publicate de Celâl. În cele din urmă, Galip, în căutarea soţiei sale, ajunge să-şi asume identitatea editorialistului. La finalul cărţii atât Celâl, cât şi Ruya sunt asasinaţi. Întrebarea obsesivă, asupra căreia se insistă din diferite unghiuri în cele peste 400 de pagini este: cum poate cineva să fie el însuşi? Noi suntem cărţile pe care le citim, oamenii pe care îi întâlnim, educaţia pe care o primim. Deci, cum putem să fim noi înşine? Poveştile din editorialele lui Celâl vorbesc despre un Istanbul fascinant, dar şi despre Imperiul Otoman şi sultanii săi. Lectura cere o mare răbdare .

Nota mea: 7

Simone de Beauvoir, „Femeia sfâşiată”, Bucureşti, Editura Univers, 2009, 209 pagini

Trei povestiri având în centrul lor trei personaje feminine dependente de propriii lor soţi. Fără aceştia, se simt iremediabil pierdute, incapabile să mai continue o viaţă normală. Textele sunt scrise la persoana I, ceea ce oferă cititorului prilejul de a asista la un adevărat arsenal de isterii, inconsistenţe, incoerenţe, confuzii. Aceasta a fost, de altfel, şi intenţia autoarei: de a aduce în prim-plan trei prototipuri de anti-eroine. Chiar dacă, la publicarea povestirii care dă şi titlul cărţii, cititoarele au reacţionat simpatizând cu personajul central, Monique, cred că astăzi mesajul este bine înţeles.  Feminismul cărţii e  extrem de diluat, deloc agresiv, ceea ce place. De notat şi inspiraţia aşezării povestirilor într-o anume ordine; se observă gradarea isteriilor personajelor feminine centrale, de la soft (în prima povestire) până aproape de patologic (în textul final).

Nota mea: 8

Eugen Barbu, „Groapa”, Bucureşti, Editura Eminescu, 1983, 402 pagini

Pentru un roman redactat între 1946-1956, textul lui Barbu nu impresionează în exces. E mult prea tributar tehnicilor pe care Rebreanu le foloseşte în „Ion” şi „Răscoala”: aceeaşi grijă pentru elemente de… etnografie (descrierea amănunţită a unei nunţi pe vreo 30 de pagini) şi acelaşi fel de a lucra cu personajele colective (scena violării Didinei de către banda de pungaşi condusă de Paraschiv are ecouri din nou în pagini din „Răscoala” lui Rebreanu). Dacă dialogurile sunt relativ bine realizate, descrierile au o doză puternică de patetism. Narator omniscient şi omnipotent, natura care se pune în deplin acord cu acţiunea textului, un întreg capitol inutil dedicat câinilor Cuţaridei… toate sunt indicii că ne aflăm în faţa unui roman scris cu mijloace literare ce aparţin unui alt secol. Scenele în care personajele mor (şi mor destule în „Groapa”) au un anume farmec prin doza neaşteptată de naturalism pe care autorul o foloseşte. E, de altfel, unul dintre puţinele elemente de modernitate a textului.

Nota mea:6

Richard Dawkins, „The God Delusion”, London, Black Swan, 2007, 465 de pagini

O carte care e, în acelaşi timp, un monument de erudiţie. Până la capitolul 6, demonstraţiile lui Dawkins şi, mai ales, paralele pe care le foloseşte pentru a sublinia inexistenţa lui Dumnezeu şi inutilitatea religiei, nu sunt întotdeauna convingătoare. A doua parte a cărţii, însă, se citeşte cu sufletul la gură. Incursiunile în universul inconsistenţelor Vechiului şi Noului Testament sunt magistral scrise. Rămâne, totuşi, după lectură, uşoara senzaţie de inadecvare: instrumentele de analiză nu par a fi întotdeauna cele potrivite, iar limbajul capătă pe alocuri tente virulente, de neînţeles. Când vorbeşte despre creştinism, marele păcat al textului este că se referă aproape exclusiv la catolicism; din această cauză, analiza e viciată. Exemplu: sentimentul vinovăţiei, atât de puternic pentru credinciosul catolic, sentiment pe baza căruia Dawkins face câteva analize, aproape că nu există în lumea ortodoxă.

Nota mea: 8

Milan Kundera, „Nemurirea”, Bucureşti, Editura Humanitas, 2006, 398 de pagini

Un excelent roman în care naratorul ne face martori la însuşi procesul de scriere a textului. Viaţa a două surori se întretaie cu pagini foarte bine scrise despre Goethe şi Bettina von Arnim şi despre Rubens, adus ca personaj în secolul XX. Imaginare discuţii între Hemingway şi Goethe sunt puse alături de episoade în care naratorul îşi întâlneşte personajele… Aparent, nu foarte multe legături între planurile narative ale textului. Însă, ideea-forţă care le uneşte este dată chiar de titlu. Toate poveştile au legătură, într-un fel sau altul, cu ideea de nemurire. Deranjantă este insistenţa exasperantă a traducătorului de a folosi pentru dativ-genitivul numelui Agnes fantezista formă „Agnesei”.

Nota mea: 9

OVIDIU IVANCU este profesor, între 2009 și 2013 a fost lector de Limba Română la New Delhi, în India, e un scriitor și eseist ardelean foarte cunoscut…