Şi nu sosea. Clipele treceau îngrozitor de greu, picurau dureros într-un suflet şi aşsa destul de fraged şi tremurător. Se învinovăţea pentru cuvintele urâte spuse într-un moment de nervi,în care, deşi realiza că face o greşeală colosală, nu îşi putea opri torentul gândurilor înfierbântate, care simţea că o răcoresc. Valuri de calm şi linişte interioară urcau în cascade spre creier, şi la sfârşit realiza, poate prea târziu, că nu avea niciun alt scop iar ceea ce spunea nu corespundea cu realitatea şi cu sentimentele ei. Dar oare el? El… El avea de unde să ştie? Înţelegea oare că trebuie să fie lucid ,avea capacitatea să fie atât de matur încât să realizeze că pornirile ei ,atât de dese şi de explozive, sunt exterioare acţiunilor lui şi că el nu este un prost, un motiv nefericit al tot ceea ce se întâmplă rău în viaţa ei? Continuă să citești →