După ce s-a scălâmbăiat în faţa faraonilor, i-a maimuţărit în fel şi chip pe spartani, s-a dat în stambă pe străzile Romei antice, a mimat nebunia la curtea vreunui rege medieval, s-a cocoţat pe scena teatrului Globe şi a cucerit ropotele de aplauze ale publicul elisabetan, s-a întors apoi în stradă şi a făcut mulţimea de gură-cască, cea pentru care tocmai inventase Commedia dell’arte, să se zguduie în groase, neruşinate hohote de râs, după ce părea că şi-a găsit, în cele din urmă, locul în sofisticatele spectacole de circ ale epocii noastre, spectacole în care modernitatea a îngrămădit cam tot ce nu mai putea înţelege din lumea veche, paiaţa, umbră pe care haosul a proiectat-o asupra lumii doar pentru a ne feri de procesele anchilozante la care ordinea este predispusă, sătulă să tot stea de veghe prin cotloanele istoriei, s-a hotărât în anii din urmă să iasă la lumină şi să facă ea însăşi istorie. Continuă să citești →